Prin ’70, spre marea mea tristeţe, m-am despărţit de colegii cu care „îndurasem” primii ani de învăţătură. Astfel, m-am pomenit păşind singur şi speriat pe poarta noii mele şcoli din cartierul Gheorgheni. Începea clasa a V-a, cu colegi noi, cu profesori la fiecare materie şi cu un diriginte menit să-ţi supravegheze evoluţia şcolară până la finele celor 8 clase generale. Străin, cu sufletul plin de tristeţe şi de sumbre presimţiri, am intrat în clasă şi am ocupat un loc în ultima bancă, „departe” de zbenguiala generală a noilor colegi. Liniştea s-a aşternut brusc, când în clasă a intrat dirigintele: profesorul de română Ioan Popa. Statura impunătoare, părul alb şi privirea încruntată nu prevesteau nimic bun. A observat că sunt nou şi mi-a pus câteva întrebări. M-am făstâcit, m-am bâlbâit, iar apoi am tăcut ca prostul, cu un zâmbet tâmp pe faţă. „Cred că tu nu vei trece la română!”, a spus profesorul. Faptul acesta m-a motivat, eu devenind în următorii ani cel mai bun elev al său.
Ioan Ciorca
