Principalul clivaj al următorului ciclu electoral va fi unul între clienţii actualei clase politice şi cei care vor să se descotorosească de aceasta.
Unul dintre simptomele scăderii calităţii presei din România este înlocuirea informaţiilor cu declaraţiile. Faptele ajung înecate în vorbe. În presa de calitate, faptele fac sistem pentru a deveni o ştire. În presa fără resurse din vremea Internetului, informaţia nu mai este căutată, ea vine sub forma unor declaraţii făcute pentru a fi înghiţite de-a gata. Nu mai există o ideologie oficială, dar acest sistem face ca evidenţele să fie înglodate în interpretări care transformă albul în negru. Iar acest sistem al antiinformării va avea o influenţă decisivă asupra realităţilor electorale din următoarele luni.
Dintre cei care ne vor cere votul mulţi vorbesc, puţini fac ceva şi mai puţini îşi asumă ceea ce au făcut. Dar cum este greu să-i luăm separat, ar trebui măcar să vedem ce au făcut împreună. La sfârşitul lui 2014, se va împlini un sfert de secol de când actuala clasă politică gestionează România. Adevărata temă a prezidenţialelor ar trebui să fie bilanţul democratizării, europenizării şi dezvoltării economice a României în această perioadă.
Românii au început de mult să dea un verdict şi nu au motive să se răzgândească. De la plecarea din ţară până la absenţa de la urne, trecând prin votul antisistem, există o majoritate a cetăţenilor români care refuză explicit sau implicit legitimarea elitei politice postcomuniste. Până şi votanţii au, în general, o părere mizerabilă despre cei pe care îi trimit în parlament. Valul favorabil lui Traian Băsescu din 2004, 2007 şi 2009, precum şi respingerea masivă a acestuia din 2012, sunt toate simptomele aceleiaşi neîncrederi în întregul sistem politic. Mai mult, ruperea şi refacerea majorităţilor, suspendările, căderile de guvern, toate fără precedent înainte de 2007, sunt şi ele un efect al acestei neîncrederi cronice. Asta şi pentru că lipsa de încredere nu este unidirecţională. Nici membrii elitei politice nu au încredere în cetăţeni, în partidele din care fac parte, chiar în ţara pe care o conduc. Conturile, îngrijirile medicale şi educaţia copiilor elitei sunt de mult „delocalizate“. Partidele politice sunt reduse la funcţia lor primitivă de cucerire şi păstrare a puterii. Acestea nu au mijloacele umane, nici intelectuale şi nici interesul de a guverna bine sau de a privi pe un termen mai lung decât cel al următorului moment electoral. În aceste condiţii, partidele româneşti nu mai au aproape nimic „politic“, se disting de alte organizaţii economice numai prin mijloace, nu şi prin scopuri.
Citeşte continuarea textului în Revista 22.
