12.2 C
București
duminică, 19 mai 2024
AcasăSpecialPădurile ţării

Pădurile ţării

Conform unui raport al Curţii de Conturi adus la cunoştinţa publică de către ministrul delegat pentru Ape, Păduri şi Piscicultură, Lucia Ana Varga, din 1990 până în 2011, în România s-au tăiat ilegal 80 de milioane de metri cubi de lemn. „Asta înseamnă că România a pierdut peste cinci miliarde de euro din cauza tăierilor ilegale. Efectele le vedem. Inundaţiile sunt efectele acestor tăieri ilegale.“ Doamna Varga vrea, desigur, să spună că perdantul este statul român. În fond, amărâţii care au tăiat pădurile, lăsând loc liber torentelor şi inundaţiilor şi văzându-şi casele surpate ori duse la vale, fac şi ei parte din România; ba chiar sunt o Românie mult mai concretă decât instituţiile dindărătul cărora se drenează ţara de resurse. Această Românie, despre care se vorbeşte mai ales în anchetele sociale ori, în termeni mai abstracţi, la bilanţurile economice de etapă, când vine vorba despre „coşul zilnic“ şi despre escaladarea unor cote noi ale sărăciei, are nevoi concrete, cotidiene, puse sub semnul simplei, deşi complicatei, supravieţuiri.

Vorbind despre tăierea pădurilor aducem vorba, conştient sau nu, despre mai multe probleme: despre incapacitatea statului de a gestiona soarta acestei bogăţii naţionale, despre lipsa de interes a organelor îndrituite pentru o chestiune care vizează siguranţa naţională, despre interesul fundamental al românilor pentru „plămânul verde“ al naţiunii şi despre absenţa unor politici silvice eficiente, corelate cu cele general-economice. La toate acestea, doamna ministru spune că „acţionăm în două feluri. Pe de o parte, întărim cadrul legislativ, astfel încât să nu mai fie permisă tăierea necontrolată a pădurilor în România, iar pe de altă parte, vom înteţi controalele şi vom lua măsurile drastice pe care ni le va oferi cadrul legal pentru cei care devastează pădurile din România“. Prohibiţii şi pedepse crescute, aşadar. Cam atâta ştie statul nostru democratic. De educaţie, de prevenţie, de crearea de alternative la sărăcia endemică din zonele montane nimeni nu spune nimic. Nu se spune nimic nici despre complicitatea tacită, pentru motive pe care nu le discut, dar care sunt evidente, dintre infractori (defrişatori, braconieri) şi cei puşi de stat să păzească avuţia verde a ţării. Nu se aude nimic despre controale făcute prin conturile marilor silvicultori, spre a se vedea care este ritmul de creştere al averii lor personale.

Conform cifrelor oficiale însă, mai este ceva care contribuie la actuala situaţie. Iar aici intrăm în zona relelor intenţii, a speculării frauduloase a legii… Există o populaţie de petenţi care, deşi nu au acte în regulă, speră să primească ceva din pădurile României, fireşte, nu pentru a se relaxa la umbra copacilor, ci pentru a face o serie de afaceri în beneficiu propriu, nu necesarmente cu atenţie faţă de restul comunităţii locale, zonale şi naţionale în care trăiesc. La o recentă analiză a rezultat o situaţie neaşteptată. „Adunate, suprafeţele de păduri solicitate de persoanele fizice în vederea retrocedării depăşesc cu 390.000 de hectare suprafaţa totală a pădurilor de care dispunea ­România în 1948, iar dacă adunăm şi retrocedările solicitate de diversele forme asociative, depăşirea este de 575.000 ha“. Ce se poate înţelege de aici? Că avem concetăţeni naivi sau, dimpotrivă, că se încearcă o speculare frauduloasă, mizându-se pe înscrisuri nevalabile ori/şi pe complicitatea unor oameni din justiţie şi din administraţie? Problema nu este însă aceea de a corecta natura umană. Problema este aceea de a înregistra proporţiile şi dimensiunile la care se afirmă astfel de intenţii. 575.000 ha nu sunt de ici, de acolo… Iar cei care le solicită nu sunt, nici ei, doi-trei zăpăciţi ce confundă speranţele intime cu realitatea sau nişte documente nevalabile cu ­actele în bună regulă. Aici, unde legea ar putea prevedea sancţiuni pentru intenţiile de a falsifica realităţile patrimoniale, ­n-am auzit să se fi lăsat în vreun caz cu amenzi serioase, cu confiscări sau alte abordări similare pe seama cetăţenilor abuzivi.

Oricum, ceea ce se petrece este alarmant din toate punctele de vedere. După ce, la 1800, suprafaţa împădurită din provinciile istorice româneşti era de 8.500.000 ha pădure, adică 36% din teritoriu, suprafaţa silvică s-a redus continuu, în principal, ca urmare a reformei agrare din 1864 şi a legii privind înfiinţarea izlazurilor comunale din anul 1920. S-au pierdut în acest fel peste un milion de hectare de păduri, defrişările transformându-le în păşuni. În anul 1948, prin noua Constituţie, comuniştii au mai dat o lovitură naturii, naţionalizarea pădurilor, „bun al întregului popor“, nefiind o măsură asigurătoare, ci permiţând exploatarea industrializată a lemnului după bunul plac. Oricum, la acea dată suprafaţa fondului forestier era de 6.486.000 ha.

La sfârşitul primului an de postcomunism, în 1990, suprafaţa fondului forestier era de 6.367.660 ha, din care suprafaţa pădurilor 6.248.990 ha şi alte terenuri 118.670 ha. Se putea spune că, măcar în termeni generali, tăierile de lemn îşi păstraseră, timp de jumătate de secol, un anume echilibru, neprejudiciind prea mult fondul forestier al României. (Lipseşte însă o situaţie aplicată, pe teren, spre a vedea exact cum a fost afectat ecosistemul fiecărei regiuni.)

Suprafaţa fondului forestier, zece ani mai târziu, în 2010, era de 6.515.173 ha, din care în proprietatea publică 4.363.000 ha şi în proprietatea privată 2.152.173 ha. În proprietatea publică a statului se aflau 3.338.898 ha, din care 3.224.951 ha acoperite efectiv cu păduri, iar 113.947 ha alte terenuri. Problema care se pune în mod concret este însă: putem sau nu gestiona civilizat, cu grijă faţă de calitatea aerului, pentru o bună calitate a produselor pădurii şi având grijă de toate ­beneficiile pe care pădurea ni le poate asigura, ceea ce avem? Suntem suficient de responsabili pentru asta sau nu?

În Europa, România ocupă locul 13 din punct de vedere al procentului de împădurire, situându-se cu 5,1 procente sub media europeană de 32,4%. Din punct de vedere al suprafeţei de pădure raportată la numărul de locuitori, România se situează pe locul 10 la nivel european, cu 0,30 ha/locuitor, primele locuri fiind ocupate de ţările nordice (Finlanda, Suedia şi Norvegia). Vom şti, măcar de aici înainte, să ne bucurăm responsabil de pădurile noastre sau suntem gata să deşertificăm solul, să facilităm spălarea coastelor de deal şi de munte şi pustiirea lor voluntară, alungarea speciilor animale şi distrugerea florei de pe la noi?

Dacă răspunsul cetăţeanului înghesuit de lipsa locurilor de muncă şi de foame – când nu de lăcomie – poate întârzia, nu văd nici un motiv serios pentru care statul ar mai sta pe gânduri înainte de a lua măsurile ferme de care avem nevoie.  

 Ovidiu Pecican este  profesor la Universitatea Babeş-Bolyai

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă