Nu, acest articol nu este despre Roşia Montană şi nici despre vreo conspiraţie a celor de la Oxford aflaţi în cârdăşie cu Gold Corporation. Acest articol este despre gestul doamnei Mica Ertegun care a făcut o donaţie fabuloasă de 26 milioane de lire sterline către Universitatea Oxford pentru burse acordate studenţilor din ştiinţele umaniste. Cea mai mare de acest fel din istoria de 900 de ani a universităţii. Ştirea a fost preluată imediat şi de presa de la noi din ţară în registrul, vezi doamne, o româncă a făcut o astfel de donaţie.
Că în momentul în care a luat o asemenea decizie, acestei doamne nu i-a păsat în nici un fel de situaţia financiară a studenţilor români care aspiră la o diplomă de la o universitate de top din lume, nu pare să intereseze pe nimeni. Atribuirea publică de identitate comunitară „e româncă şi ne mândrim cu asta” s-a făcut fără ca persoana în cauză să aibă nici cel mai mic merit din perspectiva comunităţii noastre.
Pentru că dacă ar fi arătat un minim de interes faţă de România, doamna Ertegun ar fi descoperit următoarele şi vă voi spune toate acestea din perspectiva păţitului. Ar fi aflat de pildă că programul guvernului de burse nu funcţionează, că Fundaţia Patriciu a oprit programul său de burse pentru studii în străinătate şi că Fundaţia Raţiu este singura instituţie de la noi care la ora actuală mai oferă un ajutor de 3000 de lire, o dată pe perioada studiilor. Mai departe, cu puţină silinţă doamna Ertegun ar fi descoperit că milionarii şi miliardarii României îşi bat joc de tine când baţi la poarta lor pentru a le cere o finanţare pe legea donaţiilor de 2% din profit. Adică un gest care implică doar puţină bunvoinţă şi timp şi nicidecum bani din propriul lor buzunar. Ah, dar staţi, oare aşa să fie? Chiar să nu fie din propriul lor buzunar când de fapt ei nu sunt în clar nici cu actele, nici cu profitul şi au şi probleme de evaziune? Pe de altă parte, dânşii pozează la televiziuni în oameni respectabili, cu costume albe, imaculate, grizonanţi şi bine bronzaţi de ţi se face greaţă.
Ca să revin, doamna Ertegun ar fi aflat cu alte cuvinte că în România nu există la ora actuală nici o instituţie, publică sau privată, care să ofere o bursă integrală sau care să acopere măcar la jumătate costurile românilor care sunt invitaţi să absolve un curs de doctorat, masterat sau facultate la cele mai prestigioase universităţi din lume. S-a înţeles bine? Nici una singură. De nicăieri şi în nici într-un domeniu. Ca o comparaţie vă spun de la surse sigure că ţări din lumea a treia din Africa, Orientul Mijlociu (îl cunoaşteţi pe dictatorul Assad din Siria?) sau din Asia au astfel de programe şi ele sunt construite chiar la modul deştept. Adică ţi se dă o claie de bani dar după aceea eşti legat morţiş de glie de datorii imense în cazul în care faci nazuri şi nu-ţi mai place pe acasă. Carevasăzică, oamenii îşi ţin inteligenţa în ţara lor. Aceasta se întoarce, se implică în cercetare şi/sau antreprenorial şi contribuie substanţial la perspectivele lor de dezvoltare.
Bine, bine îmi veţi spune, şi cine îi opreşte pe aceşti studenţi români dacă sunt atât de buni să câştige bursele Fundaţiei Ertegun în competiţie cu toţi ceilalţi? Păi haideţi să vă spun cum e şi cu meritocraţia asta că mi se pare că e cam prost înţeleasă ca o formă de darwinism social. Şi am să vă spun tot ca unul care cunoaşte destul de bine procesul acesta al competiţiei în ştiintele sociale şi/sau umaniste. Mai întâi, ca să intri la un astfel de program de top, de multe ori eşti în concurenţă cu până la şi uneori chiar peste alţi 10 candidaţi pe un loc (la mine au fost peste 10). Care candidaţi, ca o cerinţă minimă, au rezultate anterioare academice şi extracuriculare, excelente ca să nu zic excepţionale la unii dintre ei. Apoi, după ce ai trecut de această primă sită deasă, intri în concurenţă cu cei mai buni dintre cei buni pentru de obicei o amărâtă sau două de burse. Altfel decât la ştiinţele naturale, inginerie, medicină etc. unde companiile private şi statul oferă burse într-o veselie, pe la umanişti bate vântul a sărăcie cruntă. Vă puteţi da seama cam câtă şansă trebuie să ai în aceste condiţii pentru a fi mândrul posesor al unei burse din acest domeniu?
Dar să mergem mai departe la miezul lucrurilor unde cred că problema se transformă într-una specific românească deoarece ţine şi de o anumită obtuzitate a sistemului de selecţie de la aceste universităţi. Păi imaginaţi-vă situaţia în care un evaluator trebuie să decidă o bursă de masterat sau de doctorat între un român, absolvent de umane sau ştiinţe sociale al Universităţii Bucureşti şi un absolvent de Stanfort, Berkley, LSE etc? Ghici ghicitoare, cine va fi mai mare? Vă asigur că în 99% din cazuri absolventul român nu va avea nici o şansă pentru că Universitatea Bucureşti are cotă de piaţă internaţională zero! Nici nu contează meritele personale, diferenţele dintre candidaţi fiind oricum minusculisime la un asemenea nivel. Prin urmare, puţini sunt cei care, la valoare sensibil egală, îşi vor asuma riscul să dea bursa unui absolvent de umană care iese fie doar şi puţin dintr-un anumit „tipar de excelenţă” ce ţine de cultura academică în cauză (care este occidentală). Şi să nu îmi spuneţi că nu este aşa, am primit confirmări suficiente în acest sens din mai multe părţi.
Avem aşadar aici o chestiune care afectează negativ şi în mod sistematic candidatul absolvent de umane şi ştiinţe sociale din ţară. Există un anumit conformism elitist în care sistemul tinde să producă tipare de excelenţă la care candidaţii ulteriori trebuie să se adapteze. Acest lucru duce adeseori la neglijarea persoanei cu toată unicitatea ei şi la favorizarea unei bucăţi de hârtie: CV-ul. Cu alte cuvinte, persoane care sunt în realitate mai bune sau meritorii ajung să fie respinse deoarece hârtia lor nu se conformează suficient pentru a da o garanţie. Iar pentru ca hârtia ta să corespundă ai nevoie de anumite condiţii care de multe ori nu există. Ca atare, sprintul meritocratic de 100 metri începe pentru unii pe la zero, iar la alţii pe la cota 50 sau chiar 90. Ne-am lămurit acum cum e cu meritocraţia asta când e vorba de educaţie pe bani mulţi? Şi mai ales, când mai vorbim şi de burse? Aşa am avut mulţi colegi brilianţi de la Bucureşti mai buni decât mulţi dintre cei pe care i-am întâlnit la universităţi foarte bune din afară, dar care nu au avut nici o şansă să poată arăta ce pot pentru că unu, ieşeau din tipar şi doi, nu a existat nimeni care să le dea nici măcar un ban. Mărturia lor doare şi este o nedreptate cruntă.
Acum poate mă înţelegeţi de ce gestul doamnei cetăţean american Mica Ertegun mă impresionează profund, dar de ce gestul româncei Mica Ertegun mă lasă complet rece? O cunoaşte cineva pe această doamnă misterioasă a cărui tată a murit omorât în puşcariile comuniste din România pe când ea se afla în exil, ca să îi prezintă problema ridicată de acest articol? Nu de alta, dar dânsa spunea că mai are mulţi bani de dat după ce moare. Poate îşi reconsideră opţiunile şi în loc să mai dea vreo 25 de milioane de lire la Oxford, poate dă măcar a zecea parte unor tineri români din următoarele 10, 15 generaţii de absolvenţi de la facultăţi din România care nu au nici o altă şansă dat fiind domeniul lor umanist. Desigur, ea nu va mai primi încă un sediu la Oxford care să-i poarte numele, nici nu va mai avea alte busturi şi tablouri cum probabil că are acum, dar poate va primi o stradă la Bucureşti, nici asta nu e puţin, nu?
Cât despre guvernul nostru, domnule prim-ministru, dumneavostră întelegeţi prea bine cum e cu studiile şi lumea academică, poate vă aminteşte cineva când vă face briefingul de presă de acest articol şi cam cum stă treaba cu bursele la ora actuală. Chiar am ajuns ultima ţară? Or fi sălile de sport, bazinele de înot şi drumurile făcute de mântuială la costuri triple mai importante decât investiţia în viitor? Nu zic, la toţi ne place să ne plimbăm şi să facem sport, dar dincoace nimic? Chiar nimic?
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.
