Europa se confruntă cu un val de imigranţi aflaţi la ananghie. Politicienii care sunt pe val, ţinuţi ostatici de partidele xenofobe, adoptă un discurs antiimigraţie ca să-i câştige de partea lor pe cetăţenii cu tot felul de temeri, în timp ce străinii sunt marginalizaţi în număr din ce în ce mai mare în şcoli, oraşe şi la locurile de muncă. Totuşi, în ciuda ratei mari de şomaj înregistrate pe continent, tot mai mulţi angajatori se plâng de lipsa forţei de muncă. Lipsesc inginerii, doctorii şi asistentele, lipseşte forţa de muncă din ferme şi din sănătate. Iar Europa nu poate avea vreodată suficienţi antreprenori, ale căror idei reprezintă motorul economiei şi creează locuri de muncă.
Răspândirea scepticismului privind imigrarea nu este cu totul fără fundament. Multe comunităţi sunt polarizate, lucru care îi face pe europeni destul de neliniştiţi. Dar să aruncăm vina asupra imigranţilor este greşit şi asta nu face decât să exacerbeze problema. Toţi suntem de vină.
Neasumându-ne responsabilitatea, am permis migraţiei să devină ţapul ispăşitor pentru multe probleme care nu au nici o legătură cu asta. Nesiguranţa de durată cauzată de criza economică globală, dezbaterile despre existenţa politică a Europei şi ascensiunea ţărilor cu economii emergente s-au transformat prea des în reacţii împotriva imigranţilor. Nu numai că nu este corect, dar acest lucru ne distrage de la căutarea soluţiilor pentru problemele existente.
Ţările europene trebuie să recunoască, în cele din urmă, în mod cinstit, că, la fel ca Statele Unite, Canada şi Australia, şi ele reprezintă un pământ al imigranţilor. Procentul celor care s-au născut în străinătate şi sunt rezidenţi în mai multe ţări europene – Spania, Marea Britanie, Germania, Olanda şi Grecia – este similar cu cel din Statele Unite.
Totuşi, în ciuda acestui lucru, nu facem suficiente investiţii pentru a-i integra pe nou-veniţi în şcolile noastre şi la locurile noastre de muncă. Şi nici n-am făcut suficient pentru a reorganiza instituţiile noastre publice, pentru ca ele să practice incluziunea şi să răspundă mai bine aşteptărilor unor societăţi diversificate. Problema nu este câţi imigranţi noi sunt acceptaţi în Uniunea Europeană, ci să fim conştienţi de natura şi compoziţia societăţilor în care trăim. Este o ironie- periculoasă că sentimentele anti-migraţie ale Europei ating apogeul chiar când schimbările structurale globale acţionează asupra valurilor de imigranţi. Cea mai importantă transformare este apariţia unor poli de atracţie. Antreprenori, imigranţi cu doctorate şi oameni simpli în căutare de ceva mai bun se îndreaptă către locuri ca Brazilia, Africa de Sud, Indonezia, Mexic, China şi India. În deceniul următor, cea mai mare migraţie va fi către sudul global. Vestul nu mai este Tărâmul Făgăduinţei, lucru care va pune la încercare abilitatea Europei de a fi un competitor global.
Îmbătrânirea populaţiilor europene este fără precedent în istorie. Numărul muncitorilor va scădea ameţitor şi s-ar putea micşora cu aproape o treime până la jumătatea secolului, cu consecinţe imense pentru modelul social european – cu oraşele pline de vitalitate, care promovează un anumit tip de raporturi între generaţii, în care cei bătrâni se bazează într-o foarte mare măsură pe cei tineri. Şi, în timp ce istoria sugerează că ţările care îi primesc pe imigranţi, cu energia şi vibraţia lor, sunt mai buni competitori pe plan internaţional, Europa adoptă tactica opusă, prin întărirea graniţelor.
Dar nu este totul pierdut. Europa a intrat singură în această situaţie, printr-o combinaţie de inactivitate şi lipsă de viziune în crearea de politici. Acest lucru lasă suficient spaţiu liber îmbunătăţirilor. De fapt, sunt raze de speranţă în anumite colţuri ale Europei.
De exemplu Suedia, care şi-a transformat politica de imigrare, permiţându-le angajaţilor să îi identifice pe acei muncitori imigranţi de care au nevoie (legea are prevederi prin care se acordă anumite avantaje cetăţenilor suedezi şi celor din Uniunea Europeană). În vremuri (mai) raţionale, aceste reforme ar stârni invidia Europei, mai ales relativa rezistenţă a economiei suedeze. Ei au atras în mod sigur atenţia Australiei şi a Canadei, care vor să rivalizeze cu Suedia.
Ei au făcut inovaţii şi în procesul de integrare a imigranţilor. Unele iniţiative, deşi modeste, îi încurajează pe oamenii care au legătură cu imigranţii să aplice pentru locuri de muncă în sectorul public: în poliţie, la pompieri ori în jurnalism. Asemenea măsuri răspund nevoii urgente a instituţiilor publice de a arăta precum populaţia pe care o deservesc.
Sunt multe alte unelte pentru a spori integrarea. Trebuie să înţelegem bine importanţa educaţiei primite în copilărie şi ce fel de programe ar putea întări coeziunea dintre copiii imigranţilor şi cei ai autohtonilor. Ştim, la fel de bine, importanţa găsirii unui loc de muncă în procesul integrării. Ştim cum să recunoaştem mai uşor abilităţile imigranţilor şi cum să oferim cursuri de calificare potrivite. Ştim cum să evităm discriminarea când facem angajări.
Dar, în timp ce facem ceea ce facem, trebuie să controlăm voinţa politică pentru a acţiona. Vestea bună este că, dacă înţelegem integrarea aşa cum trebuie, va fi mult mai probabil să reuşim să aducem oamenii laolaltă, în afară de o serie de politici mai deschise privind imigrarea.
La fel de importantă este şi cooperarea internaţională privind migraţia. Anul trecut, în timpul revoluţiei arabe, Uniunea Europeană a ratat o oportunitate istorică – să iniţieze legături între cele două părţi ale Mediteranei. Nu a reuşit să-şi deschidă uşile în faţa studenţilor, antreprenorilor şi altor nord-africani. Astăzi, Uniunea Europeană depune eforturi mai mari pentru a stabili o relaţie cu vecinii ei din sud. Printre principalele oportunităţi se numără: tratatele de liber-schimb, uşurarea condiţiilor pentru obţinerea vizelor pentru studenţi, dar şi pentru cei care sunt implicaţi în programe temporare de muncă şi stimulente pentru atragerea antreprenorilor.
Nici o ţară nu este o insulă – când vine vorba de migraţie – şi nimeni nu poate rezolva problema de unul singur. Avem o cale lungă de străbătut, probabil, într-un climat care nu va deveni favorabil imigranţilor în următorii ani. Cât progres putem obţine va demonstra cât suntem de abili să destrămăm miturile despre migraţie.
Migraţia se schimbă în moduri fundamentale şi trebuie să continuăm să creăm sisteme şi abordări care să răspundă noilor realităţi. Dacă reuşim, mobilitatea oamenilor poate deveni una dintre marile reuşite ale secolului XXI.
Peter D. Sutherland
Peter Sutherland este preşedintele Goldman Sachs International şi al London School of Economics şi reprezentant al Naţiunilor Unite pentru Migraţie şi Dezvoltare. El a fost şi director general al World Trade Organisation, comisar european pentru Competiţie şi avocat general al Irlandei.
Cecilia Malmström
Cecilia Malmström este comisarul european pentru Afaceri Interne şi a fost ministrul pentru Relaţia cu Europa al Suediei.
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
