Avem toate motivele să ne temem de schimbările radicale prin care trece Europa. Pentru că, indiferent dacă planul de salvare a zonei euro va reuşi sau nu, consecinţa va fi una singură: regulile jocului vor deveni extrem de dure. Mai dure decât ne-am fi putut imagina vreodată. Şi indiferent cine spune că România nu are motive de îngrijorare, că este protejată de ce se întâmplă pe continent, nu trebuie crezut.
Cei mai oneşti dintre ei vor să spună, de fapt, că nu am alunecat de pe sârmă. Că încă suntem în picioare, că încă strângem bine bara care ne asigură echilibrul şi că înaintăm. Încet, foarte încet, dar o facem. Doar că foarte curând sârma pe care merge România va începe să balanseze. Şi poate chiar stâlpii de care este ancorată vor începe să se clatine. Ce se va întâmpla atunci? Cum vom traversa această încercare?
De fapt, sârma se clatină de ceva vreme. De-abia acum însă începem să o simţim cu adevărat. Ce s-a decis în principal vineri la Bruxelles, şi anume că atât ţările din zona euro, cât şi cele ce aspiră la intrarea în ea trebuie să-şi ţină cheltuielile bugetare sub un control draconic, fusese anunţat încă de lunile trecute. În momentul în care mai multe ţări europene, inclusiv noi, ne-am angajat să ajungem în cel mai scurt timp la un deficit bugetar zero.
Cu toate acestea, testul adevărat de pricepere şi rezistenţă pentru fiecare dintre ţările care vor semna “tratatul interguvernamental de integrare fiscală” va începe o dată cu punerea în aplicare a acestor măsuri, sub presiunea sancţiunilor în caz de eşec. Când vom trece în Constituţie limita de deficit şi când ne vom fi declarat de acord să cedăm Curţii Europene de Justiţie dreptul de a ne anula legi populiste, care violează disciplina fiscală, precum cea din 2008 prin care toate partidele au votat creşterea cu 50% a salariilor profesorilor, deşi ştiau că nu există resurse bugetare pentru ea. Tot ce s-a întâmplat până acum a fost doar o etapă de pregătire. Ce urmează este comparabil cu trecerea de la o competiţie de amatori la una de profesionişti.
Motivul principal de îngrijorare nu ţine de validitatea ţintei. Dacă vrem să progresăm, nu o vom putea face decât jucând într-o ligă superioară. Avem însă profesioniştii care să facă faţă unor provocări şi mai dure, unor aşteptări şi mai ridicate? Au clasa politică şi administraţia determinarea, onestitatea şi competenţa pentru a-şi asuma o asemenea misiune şi pentru a o duce la bun sfârşit?
Răspunsul evident este că nu. Performanţa lor este mediocră. Nu am reuşit să ne achităm onorabil nici de exigenţele unei integrări mult mai blânde, cum a fost cea de până acum. De unde o să găsească resurse de profesionalism şi responsabilitate pentru a ţine pasul cu o Uniune care iuţeşte pasul într-un ritm nebun, pentru a nu fi prinsă din urmă de tsunami-ul propriilor erori economice trecute?
Din mai 2010 încoace, România a reuşit trei lucruri. Să taie pensii, salarii şi tot felul de ajutoare sociale. Să reducă într-o mică măsură cheltuielile statului cu propria funcţionare. Să reducă cu o fracţiune jefuirea banului public. Ce se angajează că va face în viitor înseamnă mult mai mult decât atât, deoarece menţinerea actualului echilibru macroeconomic nu mai este suficientă. Statul promite, de fapt, partenerilor din UE că va conduce complet diferit decât a făcut-o până acum. Ceea ce echivalează cu o misiune practic imposibilă. Iată de ce:
Chiar dacă cifrele noastre arată mai bine – mai puţin rău, de fapt – decât ale multor vecini, ele au fost atinse cu preţul scăderii cu 25% a nivelului de trai. Această resursă de sacrificiu este epuizată. Statul nu mai poate face rost de bani luând de la cel mai dezavantajat segment al societăţii.
Pe de altă parte, nu mai poate lua nici de la clasa de mijloc, angajaţii din sectorul privat în mare parte, împovărându-i cu taxe şi impozite mai mari, pentru că o astfel de măsură ar atrage după sine prăbuşirea consumului, ratarea ţintei de creştere economică – ce depinde vital de puterea de cumpărare – şi, implicit, a celei de deficit.
Pentru că este exclusă varianta unor împrumuturi suplimentare, singura rezervă de bani a statului pe care o poate pompa pentru susţinerea dezvoltării o reprezintă propriile sale fonduri. Cele pe care le alocă funcţionării aparatului administrativ şi subvenţionării companiilor falimentare pe care le administrează. Doar de aici mai poate găsi resurse pentru a susţine dezvoltarea economiei, fie ea şi una anemică. Cât de mari sunt aceste resurse? Imense.
Nu cred că există manager de companie privată care să nu fi constatat, măcar o dată când a făcut bugetul, câte cheltuieli inutile se pot aduna în decursul anului, câtă pagubă rezultă din micile pierderi cumulate, câtă risipă pot face nişte şefi dezinteresaţi sau complet iresponsabili, câţi bani pot fi economisiţi dacă te foloseşti permanent de un sistem de avertizare la depăşirea costurilor planificate. Şi câte alte măsuri de eficientizare se pot lua, care nu afectează sub nici o formă performanţa organizaţiei, ba din contră, până să ajungi să tai în carne vie, adică să disponibilizezi oameni – varianta cea mai proastă şi care aproape întotdeauna se transpune într-o pierdere de calitate a produselor sau serviciilor livrate.
Directorii şi patronii de companii private care şi-au construit pe brânci cariera şi afacerile s-ar sufoca de indignare dacă şi-ar arunca ochii pe un “excel” întocmit de oricare minister sau companie de stat. La câtă indolenţă manifestă majoritatea şefilor de mari instituţii în a rezolva lucruri mult mai simple – cum ar fi, de exemplu, să se asigure că la telefoanele de relaţii cu publicul răspunde cineva, fie el şi un portar care să spună că degeaba am sunat pentru că el habar nu are să răspundă la vreo întrebare -, este uşor de anticipat câţi bani se pierd nu doar din cauza corupţiei, ci şi a prostiei şi iresponsabilităţii. Şi care ar putea fi salvaţi prin măsuri banale. Ca să nu mai vorbim de metode mai sofisticate, de regândirea structurii organizaţionale, a fluxului documentelor, de monitorizarea automată a consumurilor materiale, de reducere a timpilor morţi şi multe altele.
Chiar şi fără să cauţi, dai zilnic peste exemple de corupţie sau proastă administrare care ne costă sume colosale. Ultimul exemplu descoperit de “România liberă”: statul plăteşte pentru deszăpezirea drumurilor aproape la fel de mult cât Finlanda, o ţară nu doar cu o climă mult mai aspră, dar şi cu un număr de kilometri de aproape cinci ori mai mare. Ca medie, noi plătim cam de patru ori mai scump aceleaşi servicii.
Cât ar plăti Guvernul ca toate ministerele să fie supuse evaluării unor mari companii de consultanţă, care după ce vor fi analizat obiectivele, resursele, standardele de cost, structura organizaţională şi detaliile activităţii de zi cu zi să le propună un plan de eficientizare? Infim în comparaţie cu cât ar economisi dacă ar şi pune în aplicare recomandările. Ar fi o mare surpriză dacă la finalul perioadei de evaluare economia totală care ar fi realizată pe toate structurile Guvernului nu ar fi una de ordinul miliardelor.
De ce nu valorificăm aceşti bani? De ce nu îi extragem din coşul de gunoi al statului pentru a-i investi în lucrări de infrastructură sau nu îi dăm la schimb în contul unor măsuri fiscale care să compenseze parţial penuria de bani din sistemul bancar şi să stimuleze investiţiile? De ce este o misiune imposibilă ca România să fie administrată altfel decât până acum?
Pentru că miracole există doar în basme. Oamenii care au condus ţara până acum, catastrofal sau mediocru, în cel mai fericit caz, o conduc şi astăzi sau se pregătesc să o conducă din nou.
Nici cei de la putere, nici cei din opoziţie nu se pot da peste cap de trei ori pentru a deveni profesioniştii de care am avea nevoie pentru a recupera rapid tot ce nu s-a făcut în ultimii 21 de ani. Nici măcar nu încearcă. Nici măcar nu înţeleg de ce ar fi nevoie de aşa ceva. Calitatea practicii administrative şi politice, a ideilor şi soluţiilor înmagazinate de marile partide şi de batalioanele lor de funcţionari obedienţi este mult sub exigenţele locului pe care ni-l dorim în lume şi cu atât mai puţin ale momentului în care ne aflăm.
Este imposibil să te schimbi dacă nici măcar nu începi să o faci. Iar România nu se va schimba dacă tot ce putem face, fiecare dintre noi, este să alegem între partidul care a dat o ruşinoasă şcoală ardeleană a corupţiei sau cel moşit de un politruc şcolit la Moscova, care îşi îndeamnă tovarăşii de luptă să fie solidari cu Adrian Năstase, tartorele celui mai corupt guvern din istoria României.
Între un partid care susţine că a eliminat pensiile speciale din solidaritate cu cei ce au resimţit greul austerităţii, dar în realitate a crescut cu 30% cele 159.000 de pensii speciale ale poliţiştilor, militarilor şi lucrătorilor din serviciile secrete şi un partid care vrea să-l suspende pe preşedinte pentru că a rostit un adevăr, acela că România nu are bani pentru creşteri de pensii şi salarii – ne împrumutăm şi pentru cele existente.
Între un partid care ezită să ducă până la capăt chiar şi puţinele reforme pe care le-a început şi unul care se opune din răsputeri tuturor reformelor.
Între unul care tremură de groază în faţa noilor angajamente pe care ni le vom lua în faţa Europei şi unul a cărui viziune unică de politică externă se bazează pe convingerea că Merkel şi Sarkozy sunt de vină pentru tot ce se întâmplă rău pe continent.
Dacă până acum vremurile au mai avut oarece răbdare cu România, s-ar putea ca 2012 să fie anul care ne va spune adevărul despre noi cu o brutalitate devastatoare.
