„Mi-am luat ceas”: această propoziţie, în gura mea, sună cam ca „mi-am luat schiuri”, în gura unui paraplegic.
Cine mi-a dat o singură dată întâlnire ştie ce fel de om sunt. Dacă zic „să fie patru”, asta se traduce prin „nu vin mai devreme de cinci, dacă ai noroc”. Ratez ultimul tramvai, fug după trenuri şi sunt gata să pierd avionul.
Atunci, la ce mi-a trebuit ceas? Uite-aşa, să am şi eu un obiect de mobiler pe mână. În plus, am văzut că oamenii serioşi au ceas şi că-l privesc des, cu maxim respect. Poate că-ntr-o zi o să vreau şi eu să fiu serios, şi n-aş reuşi pentru că n-am ceas. Deci, mi-am zis, hai să-mi iau ceasul mai întâi, apoi să aştept să devin serios- când mi-o veni ceasul.
M-am dus, după cum era şi firesc, într-un magazin de ceasuri. Multe vitrine, vânzătoare drăguţe, badigarzi suspicioşi. Şi, mai ales, foarte multe ceasuri. Unele care nu merg decât împreună cu poşeta, altele ca nişte arme albe, bune pentru labe de interlopi. Ceasuri pe care le citeşti doar cu lupa, şi altele pe care le pot citi şi trecătorii de pe trotuarul de vizavi. Ce mai, pare să se fi lucrat mult în acest domeniu, al orologiei.
Fiind un lucru atât de important în viaţa mea, fireşte că mi-am ales ceasul doar în urma unor lungi şi inteligente deliberări.
Am căutat, în primul rând, să aibă curea neagră. Cât de puţin mă pricep eu la culori, găsesc ca sigur faptul că negrul e cel mai uşor de combinat cu diverse obiecte de vestimentaţie.
Am vrut, apoi, să aibă secundar. Mă omor după secundar. Probabil, fiindcă sunt angajat şi în mod firesc îmi doresc ca timpul să treacă cât mai repede. Mototoalele alea de limbi, cea mică şi mai ales cea mare, se mişcă prea greu pentru gusturile mele. Pe când secundarul e sprinţar, sare cu repeziciune dintr-o secundă în alta, parcă dorindu-şi să se termine o dată slujba şi să plec la bere.
Al treilea lucru în ordinea importanţei a fost sticla. Ecranul care nu se zgârâie mi se pare culmea inventivităţii omeneşti. Cine a trecut o singură dată cu bicicleta prea aproape de un gard viu ştie la ce mă refer.
În fine, după ce mi-am omorât eu minţile în felul ăsta o grămadă de vreme (atunci nu aveam ceas, deci nu pot să precizez dacă e vorba de cinci minute sau, dimpotrivă, de un sfert de oră), mi-am cumpărat un ceas negru, cu ecran rezistent. Elveţian, ceasul.
După vreo săptămână am descoperit un lucru uluitor la el: pare să fie ceas de sclav. În loc de 31 de zile, calendarul lui are 39.
Cam pe când eram în data de 33 ale lunii m-am frecat la ochi şi m-am întrebat ce mama dracului a mai făcut Boc ăsta, a pus zile suplimentare în calendar, ca să muncesc eu ca prostul?! Aşa că-n ziua cu numărul 33 l-am sabotat pe Boc, nemuncind. La fel, în ziua de 34. În ziua de 35 mi-am pierdut răbdarea şi m-am uitat în calendarul de pe desktop: spre deosebire de ceasul meu, cel electronic arăta, cuminte, ziua de 3.
M-am dus la vânzătoare, să mă lămurească. „A, păi ăsta se dă cu mâna, după ziua de 30, sau 31, când e cazul”. Aşa, vasăzică, mi-am luat ceas deştept: el îmi spune mie cât e ora, eu îl anunţ în ce zi suntem. Dacă ne pierdem pe o insulă pustie, singura şansă e să crestez linii pe un copac, ca Robinson Crusoe.
La început mi-am zis să-l schimb. Apoi, gândindu-mă mai bine, am înţeles ce comoară am la încheietură. Ceasul ăsta e mai bun ca o adeverinţă de la medicul de familie. Decât să tot pretind că, la sfârşitul lunii, fac luxaţie la acelaşi picior şi nu-mi pot preda la timp articolele, mai bine arăt ceasul. „Da, am zis că-n ziua de 2 e gata. Dar suntem de-abia în ziua de 36. Mai avem o săptămână. Rog puţintică răbdare!”.
