Cea mai gravă problemă din politica românească în acest moment vine, surprinzător, dinspre partidul care a dat dovadă până acum de cea mai mare stabilitate. Avangarda opoziţiei la măsurile anticorupţie este asigurată de un partid care în anii ’90 părea cel mai imun la virusul care infectase deja cu violenţă celelalte formaţiuni. Cele mai stridente accente populiste au încetat să mai fie monopolul axei Ponta-Antonescu-Voiculescu, fiind preluate cu aplomb de politicieni ai aceluiaşi partid care, nu cu mult timp în urmă, părea cel mai mare rezervor de minţi lucide şi cumpătate.
Acest partid este UDMR. Iar transformarea sa este atât de profundă şi de negativă încât este pe cale să devină cea mai importantă piedică în calea dezvoltării României. Cum reuşesc maghiarii să-i detroneze din postura de cei mai detestabili politicieni ai ţării pe colegii lor din partidele fost comunist şi isteric-naţionalist? Simplu. Prin blocarea, discretă sau vehementă, a unor proiecte majore de reformă. Printr-o opoziţie extrem de eficientă orchestrată chiar din sânul puterii. Pun banii, privilegiile şi interesele personale mai presus de orice şi lasă teama că ar putea să nu mai intre în Parlament anul viitor să le întunece raţiunea.
România are nevoie ca de aer de menţinerea unor politici de austeritate, UDMR cere includerea în bugetul pentru 2012 a creşterii salariilor bugetarilor. România trebuie să accelereze lupta anticoruptie, UDMR propune practic desfiinţarea Agenţiei Naţionale de Integritate. România trebuie să dea dovezi concrete că atacă frontal problema traficului de influenţă din justiţie, UDMR anunţă, înainte de a se lua orice măsură concretă, că propunerea de anulare a pensiilor speciale în cazul magistraţilor corupţi prezintă aspecte de neconstituţionalitate. România trebuie să reducă numărul de birocraţi, UDMR se opune reorganizării administrative, care ar fi un pas important în atingerea obiectivului, motivând că măsura nu serveşte interesele electorale ale comunităţii maghiare. România are obligaţia să asigure condiţii optime de vot tuturor cetăţenilor săi, chiar şi celor ce trăiesc în străinătate, UDMR se opune legii votului prin corespondenţă.
Ce se întâmplă, de fapt, cu acest partid? Este la putere? Este în opoziţie? Ale cui interese le serveşte? În mod cert nici pe ale românilor, nici pe ale maghiarilor de rând. Şi unii, şi alţii îşi doresc să trăiască într-o ţară care să nu rişte intrarea în faliment pentru că nu îşi poate ţine în frâu cheltuielile, în care cei ce îi conduc nu fură şi nici nu permit statului să consume mai mult decât produce economia privată, în care toţi cetăţenii sunt trataţi în mod egal. Şi atunci, care este logica liderilor UDMR? Ce urmăresc? Care este calculul lor atunci când susţin măsuri precum cele amintite mai sus?
Există două planuri principale, care se amestecă într-un mod nefast: cel al intereselor personale ale anumitor lideri ai UDMR şi cel al calculelor electorale. Să începem cu ultimul.
UDMR se va confrunta în 2012 cu o situaţie în premieră. Vor fi primele alegeri parlamentare în care nu va mai candida ca unic partid al minorităţii maghiare. Pentru voturile a un milion de maghiari se vor lupta nu două, ci chiar trei partide: UDMR, Partidul Civic Maghiar şi Partidul Popular Maghiar din Transilvania, condus de Laszlo Tokes, care a intrat în legalitate luna trecută.
Până acum, UDMR şi-a permis luxul de a nu promova o agendă populistă, deoarece avea practic un monopol politic asupra electoratului maghiar. Indiferent cât de nemulţumiţi au fost cei ce îi votaseră de modul cum UDMR le-a apărat interesele, peste patru ani tot s-au prezentat la urne şi le-au oferit un nou mandat. Teama că maghiarii vor rămâne fără reprezentare în Parlament a fost întotdeauna mai mare decât frustrarea pricinuită de prestaţia mediocră a celor pe care i-au votat.
Situaţia le-a convenit de minune liderilor UDMR. Convingerea că, oricum, vor fi votaţi a contribuit decisiv la atitudinea relaxată pe care au afişat-o întotdeauna în campaniile electorale şi, implicit, la imaginea de partid aflat deasupra isteriei populiste care cuprindea toate formaţiunile româneşti înaintea alegerilor.
De anul viitor însă, situaţia se schimbă radical. Maghiarii vor avea alternative. Pericolul principal pentru UDMR nu îl reprezintă secuii din Partidul Civic Maghiar, care nu adună mai mult de 10% din voturile minorităţii, ci Partidul Popular Maghiar din Transilvania. Formaţiunea lui Tokes atacă UDMR pe două fronturi, corupţia şi incapacitatea de a obţine autonomia, iar discursul său radical prinde din ce în ce mai bine la un segment al minorităţii maghiare deziluzionat atât de nivelul de trai scăzut, cât şi de sentimentul că sunt cetăţeni de rangul doi, toleraţi de majoritate, dar nu şi respectaţi.
Pentru UDMR pericolul este major. Chiar dacă partidul lui Tokes nu va primi mai multe voturi decât ei, un scor bun obţinut de acesta poate scoate din Legislativ formaţiunea condusă de Kelemen Hunor. Pragul de 5% necesar intrării în Parlament este mult mai restrictiv pentru maghiari decât pentru români. Ca să îl atingă, UDMR are nevoie de minimum 75% din voturile minorităţii pe care vrea să o reprezinte. Aşadar, chiar dacă Partidul Civic Maghiar şi Partidul Popular Maghiar din Transilvania nu obţin fiecare în parte suficient de mult ca să devină partidul numărul unu al maghiarilor, dacă ele împreună iau mai mult de 25% din voturile minorităţii, UDMR nu va obţine 5% la nivel naţional şi nu va intra în Parlament.
Cât de probabil este acest scenariu? Suficient de mult ca să dea frisoane liderilor UDMR şi să-i înroleze în batalionul dezonorant al politicienilor care nu cunosc altă metodă de a câştiga voturi decât prin discurs populist, prin promisiuni fără acoperire, imposibil de pus în practică sau al căror cost ne-ar ruina. Aşa se explică, de exemplu, cererea expresă a liderilor UDMR ca bugetul pe 2012 să includă salarii majorate pentru bugetari, în condiţiile în care perspectivele economice ale României se află sub semnul incertitudinii.
Un astfel de angajament nu înseamnă decât un singur lucru. Ca statul român să se împrumute cu şi mai mulţi bani de pe pieţele internaţionale, indiferent cât de mult vor creşte dobânzile de acum încolo. Mai direct: UDMR vrea să promită angajaţilor din sistemul public că, şi dacă ar fi să plătim anul viitor dobânzi de trei ori mai mari la creditele pe care le-am lua ca să asigurăm creşterile salariale promise, noi tot ne angajăm la ele. Iar dacă le vom lua la preţuri uriaşe, de unde le vom plăti când va veni scadenţa? Dar dacă nu o să le putem lua deloc, nici cu dobânzi de zece ori mai mari? Dacă Grecia este doar începutul?
Având în vedere că generozitatea liderilor UDMR ar urma să fie plătită, în final, tot din banii angajaţilor din mediul privat, nu ar fi mai ieftin dacă Hunor şi compania ar câştiga bunăvoinţa alegătorilor lor prin alte metode?! Cum ar fi prin dovezi concrete că luptă împotriva corupţiei. Răspunsul este evident, doar că acestea ar intra în conflict cu al doilea plan al problemelor partidului: interesele personale ale celor ce îl conduc.
După cum amintea de curând şi Monica Macovei, din 2005 încoace, liderii UDMR au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a bloca măsurile anticorupţie. “Să ne aducem aminte că UDMR s-a opus în februarie 2005, în Guvern, adoptării declaraţiilor de avere detaliate şi publice, că UDMR s-a opus luni de zile, în 2006, tot în Guvern, adoptării Legii ANI şi a contribuit, în Parlament, la respingerea, în 2006, a ordonanţei de înfiinţare a DNA.” La care se adaugă numeroase alte decizii suspecte, începând cu votul din 2006 prin care a fost respinsă cererea de percheziţie la două dintre proprietăţile lui Adrian Năstase şi terminând cu ofensiva deschisă recent împotriva Agenţiei Naţionale de Integritate.
Există vreun avantaj politic în această atitudine a politicienilor UDMR? Nici vorbă. Nu există nici o dovadă că maghiarii ar fi mai puţin furioşi decât românii pe corupţia din această ţară sau că ar tolera mai bine complicităţile mafiote la nivel înalt. Nu există decât motivaţii personale care să justifice agresivitatea cu care Gyorgy Frunda, de exemplu, înfierează toate iniţiativele care lovesc în SISTEM. Cât se poate de personale, de fapt, având în vedere că atât el, cât şi alţi aproape 40 de parlamentari, consilieri, şefi din consiliile judeţene şi primării sunt cercetaţi de ANI.
De această dată însă, suspiciunile grave de corupţie care planează asupra celui mai important partid al maghiarilor s-ar putea să le fie fatale. Pentru că lucrurile descoperite de ANI – de la angajarea nevestelor şi copiilor la birourile parlamentare până la zecile de contracte încheiate de un consilier judeţean cu firma la care este director general – nu vor mai avea doar o finalitate justiţiară, ci şi una politică.
Câtă vreme UDMR a alergat de unul singur pe culoarul maghiar, nu a contat de câte ori s-a împiedicat. Târâş-grăpiş, tot a ajuns la linia de sosire. În 2012, fiecare dovadă de corupţie va cântări greu împotriva sa. Toate la un loc vor reprezenta argumente redutabile în favoarea tezei cu care defilează rivalii săi politici: UDMR nu mai apără decât interesele baronilor care au acaparat acest partid. Şi, chiar dacă mulţi maghiari vor fi conştienţi că în acest fel riscă să voteze, de fapt, pentru ca minoritatea lor să nu mai fie reprezentată în Parlament, vor pune ştampila pe Partidul Civic Maghiar sau pe cel al lui Laszlo Tokes. Doar ca să penalizeze prestaţia lamentabilă a UDMR-iştilor, prea siguri pe ei şi pe ideea că membrii unei enclave nu vor folosi niciodată votul negativ pentru că ar însemna să voteze împotriva lor înşişi.
Ce se va întâmpla mai departe? Dacă UDMR nu va mai intra în Parlament, şansele celor ca Frunda de a se apăra de dosarele ajunse în justiţie, de a le bloca prin tot felul de tertipuri îndelung exersate în favoarea tovarăşilor din celelalte partide scad dramatic. Pentru că dispare complet posibilitatea trocului. Fără susţinerea parlamentară oferită partidului dominant nu va mai exista la schimb nici imunitate în justiţie pentru toate jongleriile financiare din ultimii 20 de ani, făcute fie cu bani din România, fie din Ungaria.
Deşi ar fi un semn de normalitate şi un triumf al justiţiei, ieşirea UDMR din prim-planul politic şi marginalizarea liderilor dovediţi că au încălcat legea ar avea şi un efect nedorit. Ar lăsa drum liber aripii extremiste, care cere imperativ “remedierea efectelor Tratatului de la Trianon” şi militează pentru o autonomie extinsă.
Însă, chiar şi acest scenariu, care ne-ar aduce bătăi de cap pentru că ar reaprinde subiectul fierbinte al relaţiilor interetnice, este de preferat situaţiei de acum, în care cel mai eficient blocaj la câteva proiecte majore ce ar putea schimba faţa României nu îl face opoziţia, ci chiar un partid de la putere. Un partid care se încăpăţânează să ne demonstreze că nu îi pasă nici de binele maghiarilor, nici de binele României, ci doar de bunăstarea şefilor săi.
P.S. Ar fi nedrept să nu amintim şi contribuţia majoră pe care o au baronii PDL în atitudinea antireformistă a UDMR. Şi atunci când propun creşteri salariale fără acoperire, şi atunci când complotează pentru desfiinţarea Agenţiei Naţionale de Integritate, politicienii maghiari vorbesc şi în numele confraţilor din PDL, fericiţi că în coaliţia guvernamentală mai există totuşi politicieni care să îndrăznească să i se opună pe faţă preşedintelui Băsescu. După cum, atunci când se opun legii votului prin corespondenţă, UDMR-iştii dau în mod deliberat o mână de ajutor şi foştilor parteneri din PSD şi PNL. Că nu se ştie niciodată cum se învârte roata!
