Aud acum că actualii primari ai Bucureştiului sau candidaţii la Primăria Capitalei se dau de ceasul morţii să cureţe oraşul de câinii vagabonzi. Ba chiar populaţia oraşului reclamă ca principală problemă a urbei taman patrupedele fără stăpân. Ei, poftim de vezi! Toată lumea s-a pus cu critica pe bietele animale! Stimaţi concetăţeni, gândiţi-vă bine ce vreţi să faceţi! Să stârpiţi un “obiect” de patrimoniu al Bucureştiului?! Vai de mine, dar poate chiar onor Ministerul Culturii să se sesizeze că patrimoniul Capitalei e-n primejdie de moarte. Şi aşa bietul oraş nu are cine ştie ce bogăţii, măcar câinii să ne reprezinte şi pe noi. Ba chiar pe stema oraşului, fraţilor! Să vedem acolo o coadă de câine, ceva. Credeţi că bat câmpii? Nici pomeneală! Ia să vedeţi…
Am descoperit de curând, din întâmplare, o descriere a Bucureştiului din anul 1839, a unui călător francez, Raul Perrin, care a vizitat pe atunci meleagurile dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. A scris mai târziu şi o carte domnul Perrin, intitulată “Coup D’oeil sur la Valachie et la Moldavie”. Ce mi-a atras însă atenţia în mod special e un pasaj legat de peisajul pe care Raul Perrin l-a întâlnit pe malul Dâmboviţei. El zice astfel că Bucureştiul avea în acel timp un anumit număr de străzi şi atenţie acum, mare atenţie – “pline de câini vagabonzi”.
Poftim de vezi! Ce are Bucureştiul? O tradiţie a patrupedelor. De 173 de ani. Cel puţin 173 de ani. Că poate şi mai înainte dacă ajungea domnul Perrin pe aici ar fi găsit acelaşi tablou de străzi cu câini. Deci aşa – specie seculară, câinii. Şi noi vrem să-i stârpim acum, în secolul XXI?! Taman în anul 2012. Stimaţi edili ai Capitalei, oare nu vă gândiţi la generaţiile viitoare, care probabil nu vor mai avea ocazia să moştenească această “bogăţie” a Capitalei noastre, aşa cum am moştenit noi, cum au fost moşteniţi câinii vagabonzi din generaţie în generaţie? De ce să întrerupem acum acest fir al istoriei, acest “scump” obicei al nostru, al bucureştenilor? Cine o să ne mai latre, cine o să ne mai muşte după aceea? A, ziceţi că nu e o problemă, că şi românii între ei se mănâncă?! Deci muşcăturile nu ne vor lipsi! Bieţii câini…
