Eram în audienţa care l-a ascultat pe George Soros cînd a avertizat acum cîteva zile că mai avem trei luni să salvăm Europa, după care evoluţiile nu vor mai putea fi controlate de nimeni. Un Soros mult îmbătrînit şi pesimist, dar perfect lucid, Şi trebuie să spun că părerea de la polul opus, a lui Jean-Claude Trichet, omul creditat pentru succesul euro şi cu care am avut onoarea unei discuţii private tot zilele astea, în timp ce îl conduceam să ţină discursul la absolvirea generaţiei din acest an de la Hertie School of Governance (numai din cauză de limbă franceză am ajuns eu în această situaţie), nu e diferită. Cînd l-am întrebat dacă nu e mai înţelept să documentăm şi planul B, adică o ieşire organizată din euro, oricît de costisitoare ar fi, a părut în pragul infarctului „ Nu poate exista nici un plan B. Ar fi sfîrşitul. Dar cum am fost de faţă la atîtea, ştiu că în ultima clipă liderii vor face ce trebuie, aşa a fost întotdeauna. În ultimul moment” Ai spune că bătrînul pesimist, care la început era duşmanul euro, şi bătrînul optimist, care trona peste dobînda euro ca un dictator, fără să-i pese de critici, sunt depăşiţi zilele astea. Dar nu. La Forumul Economic din Bruxelles, pe 31 mai, comisarul pentru buget, vechiul nostru prieten Oli Rehn, şi Mario Monti, primul ministru italian, au avertizat că dacă nu schimbăm politica actuală în următoarele săptămîni zona euro se dezintegrează. Şi vorba aceea, cui îi pasă, decît că dezintegrarea e chiar mai scumpă decît integrarea: prima ne-ar sărăci pe toţi, dramatic, a doua doar pe unii. Cine se întreabă, de exemplu, ce ne priveşte pe noi, care nu suntem în euro nu înţelege că suntem băgaţi pînă peste cap: pentru că UE e principalul nostru partener comercial, pentru că economia noastră e euroizată, pentru că o bună parte din băcile noastre au capital sau active greceşti.
Jean-Claude Trichet a cîştigat ani de zile concursul Europeanul Anului organizat de The European Voice- The Economist, oricine ar fi candidat şi orice participare ar fi avut concursul. Istoria asta e ilustrativă pentru situaţia în care am ajuns. Au fost ani cînd au votat sute de mii de oameni, online, şi anii din urmă cînd noi, juriul, hotăram cine lua premiul. Dar nu a fost niciodată pus în discuţie locul întîi pentru el, deoarece toţi anii de glorie ai euro lui îi erau atribuiţi: iar el şi-a văzut întotdeauna mandatul ca pe unul pentru stabilitatea preţurilor şi protejarea de inflaţie a consumatorului european. Multe lucruri în magazinul meu Netto din Berlin costă doar un euro, şi costă un euro de 20 de ani. De asta, consumatorul, recunoscător, l-a urcat pe soclu. Germanii au fost contra euro, dar azi e o majoritate pentru. Încheierea mandatului lui Trichet a coincis cu criza. În noiembrie trecut noi nu am mai dat nici un premiu: în noua situaţie părea de prost gust să mai faci ceremonii à la Oscar în sala Bursei şi am agreat la o versiune minimalistă, cu cîţiva candidaţi (Merkel, van Rompuy, Monti, Mario Draghi, succesorul lui Trichet). Cui însă să dai premiul cînd nu ştii cum se termină?
Cîtă vreme spaniolii iau deja cu asalt băncile, iar noi suspendăm ceremoniile, în vreme ce în România, ca de obicei, interesele înguste sunt prea mari ca să se preocupe cineva de altceva decît de propria lui situaţie trecută sau viitoare, daţi-mi voie să rezum într-un paragraf explicaţia, şi în două soluţiile, ca un profan, dar unul care are norocul să stea de vorbă cu Trichet şi Soros, între alţii. Nu e simplu de înţeles, pentru că există pe de o parte cauze care ţin de ţară, care explică performanţa – în parte- a ţărilor, ca şi atitudinea lor faţă de criza euro, cauze care ţin de euro şi cauze care ţin de criza globală. Pe ultimele presupun că le ştim cu toţii: supraexpunerea, datorită investiţiilor lor globale, a băncilor europene de care depinde economia europeană, aşa cum cea americană depinde mai degrabă de bursă, a dus la intervenţia statelor în sprijinul lor. Statele s-au împrumutat însă ca să ajute băncile, şi le-au ajutat ca să evite şomajul şi criza prelungită, deci pentru cetăţeni, nu pentru bancheri. Deceniul încheiat în 2010 fusese foarte bun pentru Europa, mai puţin bun pentru Germania, care s-a luptat cu o restructurare serioasă, condusă chiar de social democraţi şi care a afectat beneficii sociale care păreau pînă atunci intangibile. În aceeaşi perioadă, Grecia prospera, pentru că aderarea la euro îi crescuse creditul, şi împrumuta pentru olimpiadă, făcînd cheltuieli mari. Aici trecem la cauzele datorate euro. Grecia nu era, în rest, mai coruptă sau cu o economie mai informală decît fusese vreodată- Dar toate aceste ţări sudice – şi Irlanda- aveau brusc acces la credite foarte ieftine, numai datorită faptului că dobânda se fixase la o medie mai apropiată de Germania decît de economiile lor. Vedeţi cum e la noi: dobânda şi inflaţia sunt corelate. Or, Germania nu avea inflaţie deloc, şi o disciplină care nu exista în alte părţi. Italia şi Spania erau la fel de prospere ca şi Grecia, din cauza dobânzii mici sectorul privat s-a împrumutat peste măsură. Piaţa imobiliară a explodat, şi salariile au crescut. În acest timp, în Germania nici preţurile, nici salariile nu s-au mişcat, astfel că treptat Germania a devenit mult mai competitivă, a început să exporte masiv, inclusiv în aceste ţări, care au trecut treptat pe negru. Pe urmă aceste ţări au avut nevoie de bani să îşi salveze băncile, şi iarăşi au împrumutat de la băncile germane, pe urmă creditorii privaţi au început să ne neliniştească, cînd au văzut că de fapt Europa nu va plăti datoriile celor care se împrumutaseră pe creditul monedei comune, s-au împrumutat nişte bani europeni (publici) Greciei, ca să nu lăsăm să cadă băncile private germane care o împrumutaseră (şi cele spaniole, şi franceze…), dar asta nu a ajuns, dobânzile au tot crescut, UE a tot împrumutat pe greci şi a redus prea puţin din datoria ei privată, şi acum ne scufundăm. Banii din fondul de stabilitate european nu sunt suficienţi pentru Spania şi Italia. Irlanda a făcut austeritate maximă- tocmai a trecut prin referendum pactul fiscal, cu o majoritate mai mare decât tratatul de la Lisabona- şi tot degeaba. Pentru că o cauză tehnică, dobânda, a dus la explozia pieţei imobiliare irlandeze, nu risipa guvernului. Deci am ajuns aici că am încercat să ţinem mingea în aer cu jucători de înălţime foarte diferită în echipa noastră, am vîndut pariuri că o să câştigăm meciul la cota maximă, că aveam jucători de elită, şi acum dăm banii înapoi- cam asta e. Mingea e mai mult pe jos. Austeritatea nu o poate ridica la loc, iar pactul cu creşterea e ca un pact cu satisfacţia sexuală: dacă e clar ce trebuie să faci să te abţii, chit că nu uşor, cum ajungi la orgasm nu e nici uşor, nici clar, fiecare are altă părere cum se face, şi cuvântul determinant s-ar putea să îl aibă natura pînă la urmă. Şi dacă economia europeană nu creşte, guvernele nu au de unde da banii împrumutaţi înapoi către creditorii lor privaţi.
Soluţia simplă şi pe înţelesul tuturor e ca Germania să plătească şi ea, cu alte cuvinte, ajustarea să fie suportată şi de ţările creditoare, nu doar de cele debitoare. În Germania însă spiritul nu prea e acesta. Deja Germania plăteşte cel mai mult pentru bugetul european- fondurile structurale sunt oferta Germaniei pentru sudul Europei. Li se pare imoral cînd ei şi-au menţinut salariile mici şi au tăiat fondurile locale ca să plătească integrarea Germaniei de Est, ducînd la degradarea infrastructurii în Vest, unde se închid grădiniţe şi biblioteci locale, să îi răsplătească pe cei care nu au făcut asemenea sacrificii. O carte populară vorbeşte de „anii graşi” care au venit ca urmare a virtuţii de pînă în 2010 şi pe care Germania nu îi va risipi în favoarea Europei. Investitorii fug de alte ţări, astfel că au ajuns să împrumute Germania pe nimic, doar fericiţi că au unde să îşi ţină banii. Dar cît poate rezista Germania în izolare, pînă să nu fie atinsă de recesiunea din jur? Trei ani, spune Soros. Şi cît mai e pînă poate răsturna situaţia, că datoria care se adună în ţările cu probleme nu devine prea mare chiar şi pentru ea? Trei luni. Astea sunt datele problemei.
Cum poate plăti Germania, asta e altă socoteală. Printre ideile absurde, sunt cele ca şi Germania să permită ceva inflaţie, sau să crească salariile, cu alte cuvinte, să reechilibreze competitivitatea scăzând-o pe a ei. Speranţe slabe. Şi nu răspund nevoii de acţiune imediată. Pentru aceasta, depozitele bancare din toată Europa trebuie asigurate în acelaşi regim, să nu mai fugă lumea în Elveţia, care nu mai vrea să ia banii nimănui -ce situaţie halucinantă- iar banii din fondul de stabilitate trebuie cumva folosiţi pentru reducerea datoriilor. Nu noi împrumuturi, ci pur şi simplu achitarea datoriei. Mai sunt multe probleme legale cu această soluţie, dar pare mai plauzibilă decît cea preferată de dl Hollande- să se unifice titlurile de stat europene într-un unic eurobond, cu alte cuvinte iarăşi creditul economiilor puternice să fie transferat celor slabe. Şi cu banii rezultaţi din vânzarea lor, să plătim datoriile. Între timp, ca să-şi crească credibilitatea şi să păstreze o dobândă rezonabilă ţările cu probleme sunt austere, ceea ce numai bine nu face relansării lor economice.
Pe 9 mai, de ziua Europei, a trebuit să ţin o prelegere la o mare universitate americană pe coasta Pacificului. Era fixată de un an şi planul era că vom porni de la filmul meu documentar „Unde se termină Europa”, pe care l-aţi văzut poate pe TVR. Nu vă mai spun cum a fost. În ziua conferinţei, toată lumea mă întreba dacă un titlu mai potrivit nu ar fi fost „Cînd se termină Europa”. Vă las să ghiciţi ce am răspuns.
P.S. Votez, desigur, Nicuşor Dan, ba chiar vin special acasă pentru asta. Nu spun asta ca să influenţez pe cineva. Vorba aceea, atîţia contracandidaţi de valoare aveţi pe acolo…
Comentariile la textele Alinei Mungiu Pippidi au fost desfiintate la cererea autoarei si vor fi reintroduse dupa alegerile din 2012. Puteti comunica cu Alina Mungiu-Pippidi prin intermediul paginii ei personale la http://www.sar.org.ro/amp/. Puteti da o nota articolului mai jos.
