In aceasta saptamana, premierele cinematografice vin in buchet de trei (dar nu "trei la 10.000"). De-o parte "Asii din maneca", film american de actiune, serios, cu sobri agenti FBI, recuperatori, mafioti etc. (dar si cu Ben Affleck si Andy Garcia), de alta o comedie frantuzeasca cu un fost agent KGB, traficanti de arme, Scotland Yard, teroristi asiatici (si, daca nu era suficient, si cu Christian Clavier si Daniel Auteuil). La mijloc sta popandau filmul care merita atentia, "Fantana", mult-asteptat de fanii lui Darren Aronofsky.
Regizorul american, care a provocat un cult si la noi cu numai doua filme, "Pi" (1998) si "Requiem for a Dream" (2000) n-a mai facut nici un film din 2000 incoace. Dar ce diferenta intre schizoidele prime filme si acest love story desfasurat concomitent pe trei planuri temporale… O fi avut Aronofsky vreo revelatie existentiala? Parca nu e el. Desi dificil construit pe trei paliere temporale care se schimba mereu unul pe celalalt, filmul e totusi simplu ca idee. Si suficient de scurt – 97 de minute – ca sa dea senzatia unei capsule filosofico-metafizice, care isi sparge crusta in ultimele minute, desertand continutul revelatiilor celor trei personaje masculine similare.
Dramaturgic, "Fantana" e construit din trei povesti in care personajele au nume asemanatoare si sunt interpretate de aceiasi actori – Hugh Jackman si Rachel Weisz. Biologul Tommy se lupta sa descopere leacul cancerului, testand pe maimute efectele unei plante ciudate din Guatemala, in vreme ce sotia lui, Izzy, are cancer in stadiu terminal. Biologul nu va reusi sa afle leacul la timp, fiind nevoit sa parcurga durerosul proces al acceptarii mortii fiintei iubite. In secolul al XVI-lea, conchistadorul Tomas pleaca trimis de regina Isabel (Isabel a Castillei?) sa descopere Fantana Tineretii, care da viata vesnica. In secolul al XXVI-lea, astronautul Tom circula cu o naveta spatiala ca o bula de aer spre nebuloasa Xibalba, unde se aduna sufletele celor decedati. El e bantuit de amintirea sotiei moarte si amarat ca arborele vietii, pe care il are in bula, s-a uscat. Cand nebuloasa, care e muribunda, va exploda, mortii vor deveni nemuritori.
Povestile intra mereu una in cealalta si doar prima pare cea reala, celelalte doua figurand ca ilustrare a cartii pe care o scrisese Izzy si pe care o termina Tommy dupa moartea ei. Scenariul nu e peste masura de clar si nici intriga suficient de carnoasa, dar poate si din asta vine farmecul filmului care compenseaza mult la nivel vizual, pastrand ce-i mai bun pentru final, cand adevarul devine transparent pentru erou, iar acesta devine complet si armonic, asa cum era femeia iubita inainte de a muri. Imaginile nu sunt lipsite de tuse kitsch, dar, daca e asa, intreg filmul poate fi luat ca un kitsch suprem. Ce ii da sansa e o anumita liniste si o anume gravitate in tratarea acestei temeri mari a mortii cu care nu prea reusim sa ne impacam, atitudini pe care Aronofsky isi ia timp sa le caute in gesturi mici.
