28.7 C
București
marți, 18 iunie 2024
AcasăOp & EdOpiniiPlanul de pace al Chinei

Planul de pace al Chinei

Din multe rațiuni, Planul de pace al Chinei (2023) este referință internațională astăzi, prin natura lucrurilor și prin el însuși.

În primul rând, situația obiectivă a Chinei actuale este stimulativă pentru cei care reflectează asupra păcii. Pe de o parte, așa cum relatează istoriile, această țară nu a făcut războaie decât pentru a se apăra. Pe de altă parte, în prezent, ea are nevoie declarată de pace pentru a-și realiza obiectivele de dezvoltare de rară anvergură pe care și le-a propus. Atmosfera dinăuntrul ei – cunoscătorii dispuși la adevăr o știu bine – este una de solidaritate și de conlucrare. China are nevoie de pace, iar pacea o avantajează.

În al doilea rând, orice țară cu lideri cultivați și responsabili caută cooperări cu China. Orice lider lucid vrea să fie pe piața cea mai mare din lume, aflată în continuare în creștere.

Desigur, negocierile pentru a intra pe piața chineză sunt exigente. Un fost ministru al economiei din Germania, regretatul Günter Rexrodt, îmi povestea cum au intrat prestigioase firme de automobile cu investiții pe piața chineză: după ce s-au angajat că ani buni vor reinvesti profitul în dezvoltarea capacităților chineze de producție în domeniu.  Această abordare chineză a fost cvasi regulă.  Cancelara federală Angela Merkel menționa într-o discuție după ani că în China se produc deja automobile competitive, dar mai ieftine, ceea ce este solicitant pentru parteneri. Peste toate, cooperarea cu China este larg râvnită.

România a fost cu decenii în urmă într-o poziție privilegiată pentru a fructifica cooperarea cu China, dar, între timp, și-a irosit-o. Din nefericire, astăzi, amatorismul și  mentalitatea anacronică a decidenților au coborât relația cu China la nivel scăzut. Nu demult, ambasadorul român la Beijing își închisese telefonul pentru cei de la fața locului. Nu mai vorbesc de un ministru bucureștean care a dispus interzicerea cooperării cu China. Sau de un alt „demnitar” de carton care caută carieră vânând firme chinezești în România.

Un ilustru coleg chinez m-a rugat acum câțiva ani, la Hangzhou, să facilitez lucrurile încât să nu se mai amâne obținerea vizei pentru a intra în România. L-am sunat pe ministrul de interne de atunci, la București, care, prompt, a aprobat cererea – căci nu era nici o piedică, afară de inerția din  prostie.  Deunăzi, un distins rector român mă întreba alarmat ce să facă să obțină viza de intrare în România pentru un student chinez, invitat la un concurs de creație informatică. Acum nici măcar un student nu poate intra firesc în țară. Suficiența a înecat destule minți, iar politica externă de excursii din România de azi duce în jos orice demers.

Am vizitat de multe ori China, din 1998 încoace, atunci la invitația ministrului educației, și am stabilit cooperări, începând cu trimiterea de studenți în reciprocitate. Am lansat cooperarea cu o universitate performantă, creată în cooperarea China-Germania, la aniversarea căreia am și fost invitat să vorbesc, am creat excelentul Institut Confucius la Cluj-Napoca și am contribuit la inițiative similare în alte centre. S-au pus în mișcare lăudabile cooperări.

Apoi, după un obicei nou și păgubos, totul s-a cam stins – afară de excursiile în China a tot felul de activiști. Lectorul chinez aflat în post s-a și plâns că un rector indigen a refuzat ani de zile să-l primească, trimițând mereu înlocuitori. Iar deunăzi s-a atins un nou pisc: din relatările presei, la lansarea cooperării comerciale româno-chineze de la Cluj, la care venise ambasadorul Chinei, nu a participat niciun șef de instituție administrativă, nici un rector sau decan, deși se vorbea de cooperare  tehnologică și universitară. Noroc cu un vicepreședinte al județului, care a salvat cumva „obrazul”! Aceasta după ce la Belgrad se încheiase vizita președintelui chinez cu semnarea unei vaste cooperări, iar la Budapesta se semnau zeci de acorduri cu conducerea Chinei!

SUA  sunt supraputerea de care depind cele mai multe în lumea de azi. Personal am lucrat în institute de cercetare din SUA și am beneficiat de condițiile lor unice, am susținut conferințe în cele mai bune universități și admir grandoarea Americii. Am și exprimat-o în cărți. Dar nu pot să nu observ că civilizația și cultura SUA sunt incomparabil mai profunde, deja prin valorile de bază, decât își imaginează mințile sărace ale decidenților României actuale. Ele le depășesc de departe înțelegerea. În mediocritatea lor, unii își și închipuie că ignoranța și gudurarea lor ar putea fi luate ca altceva decât sunt.

În al treilea rând, se înșală amarnic cine crede că marea țară de la Răsărit recurge la pacifism în vreo situație de nepregătire și inferioritate. Fals! Alegațiile că în China ar fi vorba de simple importuri de știință și tehnică sunt basme rudimentare pentru nepreveniți, ca și cele care confundă China de azi cu țara de acum o sută de ani. Potențialul militar al Chinei este demult impresionant– unele arme sunt, o spun militarii competenți și responsabili, nu numai de cel mai înalt nivel, dar și rare.

În integrarea în societatea chineză a populației unii văd doar mobilizări ideologice, dar adevărul este că, în pofida clișeelor întreținute de colportori,  în China se progresează de la an la an în tehnologie, economie, organizare instituțională și cultură. Aceasta într-o țară cu dimensiuni spațiale și demografice neobișnuite. Dezbaterea chinezilor despre justiție și democrație nu este oarecare. În definitiv, inventivitatea, meritocrația și integritatea sunt valori chineze deja de la origine, iar China este sub multe aspecte mai descentralizată decât țări ce se consideră democratice.

În al patrulea rând, una dintre noutățile erei globalizării a fost consolidarea continuă a poziției internaționale a Chinei. Schimbarea situației lumii după 2010 are ca nucleu ridicarea Chinei la rangul unei supraputeri de care depind tot mai multe în lume(A. Marga, China ca supraputere, 2021). Am formulat argumente – cel mai recent într-o sinteză privind ceea ce vine (Ordinea viitoare a lumii, 2023). Nu mai este imaginabilă acum o lume fără China în rol principal. Ziariști europeni de mare pondere spun că, după  „secolul Europei”, apoi „secolul Americii”, s-a intrat în  „secolul Chinei” (Theo Sommer, China First, 2019), iar cunoscătorii se preocupă cu grijă de extinderea conlucrării cu ea.

În al cincilea rând, deși plină de derapaje neașteptate, situația internațională nu a încremenit. Continuă schimbările istorice impuse de descoperiri științifice și inovații, mai ales de globalizare și de corecturi ale acesteia, de digitalizare și aplicări ale geneticii, de schimburile culturale, de deschiderile instituționale, de creșteri și descreșteri demografice, de noua migrațiune a popoarelor și de alți factori. La conducerea lumii s-a instalat deja o geometrie variabilă a supraputerilor economice, politice, militare și culturale (A. Marga, The Sense of Our Days History, 2020). Nu se trăiește „sfârșitul istoriei”.

Astăzi mai are ascendent „noua corectitudine politică” inspirată de Karl Popper, care a privit lumea pe axa „luptei libertății contra autoritarismului”. Nefiind însă bazat pe cunoașterea istoriei, popperismul nu numai că a dus la „lumea scindată” de astăzi, dar nu asigură ceea ce a promis – libertatea, dreptatea și democrația. Ba și duce la proliferarea  clivajelor sociale, a unui „nou feudalism”, al modernității târzii, și a autoritarismului chiar în „democrații”. Este clar că o nouă viziune, axată pe cooperare, este necesară, încât abordări cuprinzătoare incomparabil mai documentate și mai adânci, de felul celei a lui John Dewey , Richard Rorty sau  Jürgen Habermas, oferă soluții mai bune.

În al șaselea rând, așa cum s-a recunoscut, propulsia SUA, în cel mai profilat și mai puternic rol internațional, o asigură la urma urmelor cele câteva sute de universități de prim plan (Fareed Zacharia, The Post-American World, 2012). Și propulsia Chinei o asigură tot mai mult universitățile și educația ei. Deja universități chineze se așază în fruntea creației științifice, artistice, tehnologice din lume, iar efectivele și calificarea celor angajați în China în cercetare  și dezvoltare întrec multe țări. Capacitatea de generare de soluții de către această țară are deja o pondere deloc de ignorat.

În al șaptelea rând, China nu are cum să rămână indiferentă la distribuția forțelor militare în Europa. Cum am mai spus în alte locuri, având în vedere fie și numai raza de acțiune a noilor arme, China nu mai poate sta cu brațele încrucișate la amplasarea lor în Europa Răsăriteană. Cine a fost pe ruta Viena-Kiev-Alma Ata-Beijing  percepe exact această situație. Ca urmare, nu este aranjament de securitate europeană care să nu implice interesele Chinei. Opțiunile marii țări de la Răsărit se cer luate în considerare. La drept vorbind, o Europă care nu comunică și nu cooperează continuu cu China a devenit nerealistă și de fapt de neconceput. Despre aranjamente de securitate globală, să nu mai discutăm! În plus, capacitatea de asociere și mobilizare de țări a Chinei se vede tot mai mult, în Europa și pe glob.

Autoritățile Chinei au lansat „Planul de pace în 12 puncte”, pe care îl promovează neabătut. Cu totul sintetic redate, punctele sunt: „Se respectă suveranitatea tuturor țărilor; Abandonarea mentalității Războiului Rece; Încetarea ostilităților; Reluarea convorbirilor de pace; Rezolvarea crizei umanitare; Protejarea civililor și a prizonierilor de război; Siguranța instalațiilor nucleare; Reducerea riscurilor strategice; Facilitarea exporturilor de grâne; Stoparea sancțiunilor unilaterale; Stabilitatea lanțurilor industriale și de aprovizionare; Promovarea reconstrucției post-conflict”.

Nimeni nu a putut contesta vreunul dintre puncte, deși sunt mulți cei care caută mai curând nod în papură, decât adevărul. Desigur că sunt și reacții, mai ales într-un mediu inflamat de propagandă, precum cel de azi. Dar aceste reacții fac confuzii sau tăinuiesc fapte.

Bunăoară, unii spun că suveranitatea țărilor implicate în conflict nu ar fi asigurată prin planul de pace. Or, suveranitatea este pilonul ordinii raționale a lumii, dar ea nu se poate asigura asupra unor teritorii care nu au aparținut țării respective și nu sunt prinse în tratate ratificate. Nu se poate asigura o astfel de suveranitate, decât dacă se vor alte războaie, în viitor.

Pacea durabilă include în mod firesc suveranitatea statelor inclusiv asupra teritoriilor pierdute prin încălcarea ei de dictatele și cedările trecutului. Noua arhitectură de securitate europeană are a lămuri suveranitatea în accepțiunea adusă la zi, odată cu încheierea tratatelor erei postbelice.

Alții pretind că prin Planul de pace al Chinei s-ar avantaja părți din războiul actual. Dar omit să discute onest ceea ce a dus la acest război – ca să menționez observația celor mai bune școli actuale de politică internațională, de la Harvard și Chicago, Paris și Munchen.

În sfârșit, sunt și unii care consideră că Planul de pace al Chinei ar servi interesele acestei țări. Dar care plan nu servește interese? Chestiunea nu este ca un plan de pace să nu servească interese. Nici nu este posibil așa ceva și nu este condiție a validității planului.

Ca și Planul german (2023), pe care l-am discutat altădată, Planul chinez procură avantaje intereselor oricui. Continuarea războiului din Ucraina – o știm cu toții–  angajează distrugeri, inclusiv de vieți, și, în mod normal, nu are cum bucura pe cineva. Atunci când am arătat, în ceea ce unii au numit „declarația de la Alba Iulia” (septembrie 2022), că nu va fi pace și democrație în Ucraina fără a rezolva dosarele trecutului, tot felul de palavragii au sărit ca arși. După aproape doi ani, faptele atestă că am avut întru-totul dreptate.

În realitate, se înaintează spre soluția pe care am enunțat-o. Exceptându-i, se înțelege, pe cei care nu doresc încheierea pașnică și rațională a celui de Al Doilea Război Mondial, abrogând până la capăt pactul Ribbentrop – Molotov. Și care se alimentează din lada de eșecuri ale trecutului. Cum întreba retoric Liviu Rebreanu în anii treizeci: de ce trebuie ca decidenții României să piardă timpul cu clișee răsuflate privind Răsăritul, când este posibilă o rezolvare chibzuită, temeinică și durabilă?!

Este normal să manifestăm solidaritate în lume, dar chestiunile de principiu ale unei păci durabile nu ar trebui escamotate sub pretexte ce nu rezistă unui examen matur. Pacea durabilă se asigură cu soluții profunde, nu cu improvizații.

Planul de pace al Chinei  este al unei țări care contează nu doar prin ponderea și acțiunile ei, ci și prin principiile pe care le promovează. Dar planul este valoros în plus din cel puțin două motive. Acest plan ia distanță benefic de sufocanta propagandă de azi, care mai mult împiedică examinarea situației decât o rezolvă. Acest plan se întemeiază pe considerarea întregului situației care a dus la război.

Un conflict nu se rezolvă dând curs vocilor care au argumente mai slabe. Este un adevăr care nu se poate contrazice nici azi. Numai respectându-l rămânem în linia lui Kant și a continuatorilor săi, a păcii cu dreptate. (Din volumul A. Marga, Pacea astăzi, în curs de apariție)

Cele mai citite

Șeful ANI, Ionel Moise „Ariel”, este mai presus decât legea…ANI  

De când Agenția Națională de Integritate (ANI) este condusă de Florin-Ionel Moise „Ariel” ar trebui să aibă ca motto expresia „peștele de la...

Minele marine reprezintă un risc fatal pentru proiectul Neptun Deep, avertizează Greenpeace

Minele marine din Marea Neagră reprezintă un risc fatal pentru proiectul Neptun Deep, avertizează o analiză realizată de organizația de mediu Greenpeace. Situația din Marea...

Ședință comună a guvernelor României și Bavariei, în Germania. Participă prim-miniștrii Marcel Ciolacu și Markus Söder

Premierul României, Marcel Ciolacu, și premierul Statului Liber Bavaria, Markus Söder, vor conduce ședința comună a celor două guverne, în ziua de 18 iunie...
Ultima oră
Pe aceeași temă