Slabiciunea liberalilor romani pentru monarhie nu dateaza de azi, de ieri. Practic, s-ar putea spune ca ea s-a nascut pe malul romanesc al Dunarii, drapata in mantiile largi a doi calatori, intr-o dimineata de mai a anului 1866. Unul din cei doi barbati, cel care traversase cu discretie Imperiul Bicefal, era un print german ce tocmai acceptase sa urce pe tronul unei tari mici si instabile, numita, pe moment, Principatele Unite. Celalalt era fauritorul monarhiei insusi, Ion C. Bratianu. Nesigur de optiunea sa initiala, politicianul valah a fost pe punctul de a renunta la formula, in preajma anului 1870, cand – orice s-ar spune – si el, si "liberalii rosii" (adica radicali) ai lui C.A. Rosetti au pus la cale o ridicare a populatiei, care, in cele din urma, a avut loc doar la Ploiesti, atragand orasului porecla de "republican" si prilejuindu-i lui Caragiale savuroase rememorari. La drept vorbind insa, batranul Bratianu nu a avut de ce regreta mutarea. Cat timp a trait el, si chiar dupa aceea, pana la moartea, in 1916, a regelui Carol I, tarisoara s-a intarit si a devenit prestigioasa din punct de vedere politic si economic. Daca evolutiile pe care le-a presupus mariajul dintre liberalii nostri si coroana au inclus si doua rascoale taranesti majore (in 1888 si in 1907), precum si marsul ridicol peste Dunare, in cel de-al doilea razboi balcanic, care, pe termen lung, ne-au creat mai mult probleme decat beneficii, aceasta este o alta discutie.
Mai interesant este de vazut cum au decurs relatiile liberalilor cu monarhia de atunci incoace. Aparent, Ion I.C. Bratianu a ramas in gratiile noului rege, Ferdinand I, intrand in razboiul mondial de partea Antantei si realizand impreuna Unirea cea Mare. Dar, daca il citesti pe memorialistul C. Argetoianu, afli despre slabiciunea si indecizia regelui si despre nesabuintele liberale care s-au estompat datorita victoriei finale, dar care au costat vieti, destine si chiar au adus Romania la un pas de desfiintare. Istoria, presedintele american Wilson si Conferinta de Pace de la Versailles au vrut ca lucrurile sa stea altfel. Ramane insa un fapt ca alianta dintre un suveran ezitant si un prim-ministru liberal aventurist antreneaza costuri si intorsaturi de situatie incalculabile.
Dupa moartea celui de-al doilea Bratianu, lucrurile s-au complicat si pentru liberali, si pentru monarhie. A urmat criza economica mondiala, iar in siajul ei, ca urmare a instabilitatii politice antrenate de aceasta, Europa a devenit predominant extremista si totalitara. In noul peisaj, regele Carol al II-lea se putea dispensa nu numai de liberali, ci de toate partidele politice, ceea ce l-a lasat descoperit atunci cand a sosit nota de plata si a aratat cat de putin poate asigura un regim monarhic calmul si stabilitatea de care are nevoie o tara in dezvoltarea sa normala. Irelevant a fost efortul liberalilor de a ramane activi politic si in vremea statului national-legionar ori a dictaturii antonesciene. Vizitele la Hitler ale celui de-al treilea Bratianu, marele istoric al Marii Negre, nu au rezolvat nimic din destinul istoric stabilit in cancelaria maresalului si a celui de-al treilea Reich. In intoarcerea armelor, la 23 august, prin indraznetul act al tanarului rege Mihai I, liberalii nu isi pot atribui mari merite. Iar stradaniile de a restaura democratia burgheza o data ce tancurile lui Stalin au patruns in Romania erau sortite esecului.
Mai aproape de noi, indata dupa 1989, liberalismul s-a dovedit, prin vocea distincta a lui Radu Campeanu, un bun "tovaras de drum" al FSN-ului pana in clipa cand a avut excentrica idee de a-l propune drept candidat propriu in cursa prezidentialelor din 1992 pe fostul suveran, regele Mihai. Lumea romaneasca a vazut in aceasta manevra o formula inabila de a sustine monarhia, daca nu una menita sa o compromita de-a binelea, si a sanctionat PNL-Campeanu, trimitandu-l la meditatii, la tara. De fapt, se gresea, nu doar pentru ca formula unui fost rege ca prim-ministru avea sa tina in Bulgaria – mai putin sensibila la ridicol –, ci in primul rand fiindca majestatea sa regele Mihai s-a grabit intr-un mod de neinteles sa se afiseze in compania presedintelui Iliescu, cel care ii interzisese intrarea in tara vreme de mai multi ani.
De acum inainte, monarhia noastra a parut inca o institutie implicata in tulburarea apelor, mai atenta sa isi recupereze proprietatile decat cu gandul la prioritatile romanesti. Utila, in sine, autoacreditarea regelui ca ambasador de onoare pe langa diverse cancelarii europene din partea unui regim insuficient de distantat de comunism este inca de supus judecatii istoricilor. Ce priza mai poate avea ideea monarhica, in aceste conditii, intr-o Romanie republicana de saizeci de ani si plonjata in confuzie de saptesprezece? Nu prea mare, in orice caz. Cu atat mai discutabil este modul in care un alt lider politic liberal, dl Popescu Tariceanu, amesteca in jocurile sale politice conjuncturale Casa Regala.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
