Unul dintre foştii colaboratori ai preşedintelui îmi povestea că era sunat adesea de Traian Băsescu la ora două sau trei dimineaţa şi era întrebat: „Ce se mai întâmplă în ţară?“. „Ţara doarme, domnule preşedinte“, i se spunea, dar răspunsul nu era mulţumitor pentru cineva ca el, care are nevoie doar de trei-patru ore de somn în fiecare noapte şi se trezeşte în fiecare dimineaţă la ora 7.
Traian Băsescu îşi dă seama abia acum că ar fi trebuit să-i asculte pe cei care în 2009 i-au spus că ar fi fost mai bine să câştige alegerile din 2014, nu pe cele de acum patru ani. N-au fost prea mulţi cei care l-au sfătuit astfel şi, în orice caz, nu cei din aparatul prezidenţial, ci colaboratori mai vechi, pe analizele cărora s-a bazat încă din perioada în care era şeful unui partid mic aflat în Opoziţie. Pentru el, pentru partidul lui, dar şi pentru proiectele pe care le avea, poate, ar fi fost o soluţie mai bună. Acum, la 62 de ani, preşedintele înţelege că îşi va încheia cariera politică prea devreme pentru cineva care a reuşit să treacă repede peste o operaţie dificilă la coloana vertebrală şi peste problemele de tiroidă, chiar dacă nu e destul de clar care vor fi efectele pe termen lung.
„Frumoasa vârstă pe care am împlinit-o mă plasează în rândul oamenilor maturi, şi nu al celor bătrâni“, îşi mărturiseşte dilema Traian Băsescu, sperând că urările socrului „încă vânjos“ la 94 de ani se vor împlini: „Traian, îţi doresc să trăieşti cât trăiesc eu“. Preşedintele nu este însă mulţumit doar cu o viaţă lungă, iar atunci când vorbeşte despre viitor include şi politica în ecuaţie. Ştie că nu se poate abţine să nu fie un actor activ şi că ideea iniţială că „după ce ai fost preşedintele ţării nu mai poţi fi nimic altceva“ este corectă, dar în cazul lui inaplicabilă. Primul test pe care l-a dat în această direcţie a fost la alegerile din PDL, când, nemulţumit de rezultatul scrutinului, şi-a luat adio de la partidul care l-a susţinut şi a trecut la dezmembrarea lui.
A fost un exerciţiu de putere din seria celor pe care oamenii aflaţi de mai multă vreme într-o funcţie atât de importantă le fac din reflex, fără să-şi întrebe consilierii sau fără să ţină cont de părerile lor. Sindromul puterii, studiat de la Platon încoace de toţi marii filosofi şi abordat în cheie medicală de psihologii contemporani, e un fenomen întâlnit la marii oameni de stat. Nu este ceva ce apare imediat, ci se dezvoltă o dată cu succesul, care le dă liderilor o încredere prea mare în judecata şi forţele lor, determinându-i să renunţe mai întâi la apropiaţii cu păreri diferite de ale lor, mărind apoi, încet, dar sigur, spaţiul singurătăţii lor. Un cunoscut profesor de istorie de la Cambridge, David Raynolds, descrie acest tipar al „liderului bine intenţionat şi convins de justeţea lui“ ca pe „un lider care nesocoteşte sfaturile critice ale profesioniştilor, controlând puterea şi informaţiile dintr-un cerc interior şi care are succes la masa tratativelor, obţinând cel mai bun scor; un lider a cărui retorică a devenit tot mai extravagantă şi înşelătoare, dar a cărui naivitate aparentă e posibil să fi fost masca omului care ştie că a mers prea departe pentru a se întoarce“ (D. Raynolds, „Summituri: Şase întâlniri care au modelat secolul 20“). În această descriere, istoricul britanic îi încadrează pe doi dintre cei mai cunoscuţi premieri – Tony Blair şi Neville Chamberlain.
Delimitându-se de foştii săi prieteni care l-au ajutat să treacă de două suspendări, întorcându-se cu spatele la cei care au marcat fundamental reforma justiţiei, Monica Macovei şi Daniel Morar, renunţând să mai ţină cont de cei care nu l-au minţit niciodată, Traian Băsescu ar putea să treacă de la destructurarea propriului partid la autodistrugerea sa, dacă nu face repede o piruetă în timp.
La 62 de ani, Traian Băsescu se gândeşte, poate, că mai are multe de făcut şi că, de pildă, preşedintele american Ronald Reagan, modelul liderilor de dreapta din România, şi-a început în forţă primul mandat la 70 de ani. Şi-ar putea prelungi influenţa Traian Băsescu şi după 2014? Doar dacă deschide de pe acum umbrela pentru toţi cei care l-au preţuit şi susţinut pe vreme rea, ţinând cont, deopotrivă, de sensibilităţile lui şi de orgoliile lor.
