Nici un om cu o minimă instrucţie şi de-o elementară bună-credinţă nu poate ignora şi minimaliza rolul pozitiv, covârşitor, pe care monarhia l-a jucat în istorie. Subscriu la opinia că Regele Carol I a fost cel mai mare om politic al neamului şi, dincolo de determinările istorice şi particularităţile caracterologice ale celor care i-au succedat pe tron, preţuirea şi recunoştinţa pentru capetele încoronate ale României nu pot întreţine o dispută serioasă.
Astăzi, după nefericite obstrucţionări şi păgubitoare întârzieri, Regelui Mihai şi Casei Regale li se acordă cinstea cuvenită. Pe fondul convulsiilor politice care au pus la grea încercare stabilitatea ţării, al degradării continue a prestigiului şi credibilităţii clasei politice, interesul şi speranţele într-o eventuală revenire la monarhie revin în spaţiul public cu o ciclicitate lesne de observat. După criza politică din vară şi pe fondul emoţional activat de cea de-a 91-a aniversare a zilei de naştere a Regelui, discuţiile sunt parcă mai apăsate şi mai insidioase ca în alte rânduri.
Fireşte, nu-mi trece prin minte să deschid o discuţie serioasă despre adecvarea Casei Regale la interesele de azi ale României. Subiectul este infinit mai vast decât rândurile de care dispun. O observaţie totuşi ţin să fac:
unul dintre cusururile cele mai păgubitoare de care se face vinovată clasa noastră politică, şi pe care trebuie să şi-l asume fără să crâcnească, este partizanatul strigător la cer. Politica primitivă de cadre, după modelul: „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”, care a făcut ca o mulţime de ambuscaţi să ajungă în poziţii de înalţi demnitari, iar oameni de-o cinste şi de un profesionalism de necontestat să rămână veşnic pe margine. Paşii greoi, nesiguri şi neconvingători pe care i-a făcut România în 22 de ani se datorează în mare măsură şi faptului că nu ne-a preocupat şi nu am ştiut să recunoaştem şi să impunem valoarea. O formă statală care mi-ar induce convingător sentimentul unei depline independenţe de cotidian, de jocurile politice meschine şi străine de orice punct de contact cu interesele celor mulţi ar însemna pentru mine (şi sunt sigur că pentru mulţi) un subiect la care aş reflecta cu toată atenţia, eliberat de orice prejudecată. Fără să mă fi recomandat vreodată monarhist, nu am simţit nici o aversiune faţă de cei care scandau cu înflăcărare „Regele!”. În fond, de ce nu, dacă se dovedeşte şi astăzi o soluţie?
Din păcate, zilele de sărbătoare care s-au scurs mi-au pus cu brutalitate în faţă un adevăr pe care, până acum, nu vroiam să mi-l imaginez. Nici o diferenţă. Nici o schimbare. Voi cu ai voştri – noi cu ai noştri. Ai noştri sunt mai buni ca ai voştri. Ai noştri bine-merită – ai voştri nu există pentru noi.
Nu vreau să continui lista observaţiilor punctuale făcute urmărind felul în care figura majestuoasă a Regelui a fost pusă să cauţioneze modul părtinitor în care „maeştrii de ceremonii” ai Casei Regale au încălcat nedemn şi neinspirat echidistanţa politică şi l-au coborât pe monarh din înaltul tronului în colbul campaniei electorale. Am convingerea că „Mihai I-iu, Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţă naţională, Rege al României” este Regele tuturor românilor: oameni politici (cu bunele şi cu relele lor), oameni de artă şi de cultură (indiferent de opţiunile lor politice) şi că atitudinea faţă de ei nu poate fi guvernată decât de dreapta judecată a felului în care şi-au servit ţara.
Orice ambiţie politică, orice formă de partizant care se strecoară în judecata şi atitudinea celor care şi-au asumat datoria să-l servească pe Rege sunt neproductive şi nu fac decât nefericite deservicii. Lui. Şi Ţării.
