Se poate spune că “Amiralul” l-a descoperit şi l-a format pe Florin Popescu, din 1992, când l-a adus la clubul Dinamo, sportivul înregistrând progrese uimitoare. Născut în localitatea Iancu Jianu din judeţul Olt în urmă cu 37 de ani, Florin Popescu a început să practice canoea la vârsta de 14 ani, la Marina Orşova, sub îndrumarea lui Beniamin Zabet. Muncitor, ambiţios şi dispus să sacrifice totul pentru titlul de campion pe principiul „ori la bal, ori la spital”, a reuşit să cucerească cel mai preţios trofeu din cariera unui sportiv, medalia olimpică de aur la JO din 2000, de la Sydney. După ce a abandonat cariera competiţională, în toamna lui 2005 a preluat lotul naţional de tineret din postura de antrenor principal, iar din 2008 activează ca secund la lotul olimpic al României.
Eşti unul dintre sportivii de top care a ajuns foarte repede în fruntea colectivelor tehnice ale loturilor naţionale. Cum ai perceput trecerea de la pagaie în barca de antrenor?
În primul rând, este mult mai greu, pentru că te simţi şi trebuie să fii mult mai responsabil. Punctele comune sunt însă munca şi seriozitatea fără de care nu poţi să fii acolo sus. Trebuie să recunosc însă că mai am multe de învăţat ca tehnician. Altfel, viaţa mea nu s-a schimbat cu aproape nimic. Petrec tot atâta vreme în cantonamente, stau tot atâtea ore la antrenamente ca atunci când eram sportiv, numai că acum întreaga mea atenţie este concentrată pe ceea ce fac băieţii. În schimb, tot o lună de zile pe an îmi petrec acasă alături de familie.
Soţia nu şi-ar fi dorit ca după ce-ţi închei cariera sportivă să stai mai mult acasă?
Soţia mea este extrem de înţelegătoare şi după 13 ani de căsătorie deja s-a obişnuit cu stilul meu de viaţă. Mai vin din când în când acasă în câte un weekend când le dau liber băieţilor, dar cam la atât se rezumă toate escapadele mele alături de familie în timpul pregătirii lotului. Fetiţa mea, Ruxandra Florina, mai plânge câteodată şi este tristă când plec, dar îi trece destul de repede.
Ai fost antrenor principal la lotul de tineret; nu ai simţit ca pe o retrogradare faptul că ai fost trecut secund la seniori?
În nici un caz. Diferenţa de la tineret la seniori este uriaşă. Practic, nu există comparaţie între cele două posturi. Important este că mă înţeleg şi colaborez foarte bine cu Igor Lipalit, tehnicianul principal al lotului de canoe, de la care am multe de învăţat. Ceea ce mi se pare extraordinar este modul nostru de lucru: împreună punem pe hârtie programul de antrenament pentru o zi sau o săptămână, sau chiar mai mult, şi tot împreună ne asumăm întreaga răspundere pentru rezultat, indiferent că este pozitiv sau negativ. Nu ca la fotbal, că în caz de insuccese pleacă principalul şi rămâne secundul.
Ca sportiv, la un moment dat ai fost acuzat că eşti protejatul lui Ivan Patzaichin.
Prin 2002, parcă, au existat într-adevăr unii care au spus aşa ceva, dar nu am băgat în seamă astfel de răutăţi. Ştiam foarte bine ce valoare am şi am demonstrat-o prin performanţele pe care le-am obţinut. La un an de la acele acuze m-am întors de la Campionatele Mondiale de la Atlanta cu patru medalii: două de aur, la C2 – 1.000 m şi C4 – 500 m, un argint la C2 – 500 m şi un bronz la C4 – 200 m.
Ai fost vreodată tentat să pleci din ţară? Ai avut vreo ofertă să activezi, ca sportiv sau ca antrenor, în străinătate?
Nu mi-am dorit niciodată să plec afară dintr-un motiv foarte simplu, zic eu. Oriunde te-ai duce afară din ţara ta, tot ca străin eşti privit. Fără fals patriotism, eu m-am născut în România şi dacă îmi este bine aici de ce aş pleca? Am avut într-adevăr ofertă din străinătate, pentru o naţională. Nu vreau să spun mai multe pentru că nu are sens. Important nu este când sau de la cine am primit această ofertă, ci faptul că am discutat cu soţia şi am decis că nici nu se pune problema să plecăm. De fapt a fost un „nu” din start, dar mi s-a părut corect să împărtăşesc această problemă şi cu partenera mea de viaţă, mai ales că ştiam că va fi de acord cu orice hotărâre voi lua.
Eşti mulţumit din punct de vedere financiar?
Nu mă plâng. Primesc renta viageră şi cu venitul de antrenor la lotul olimpic pot spune că ne descurcăm. Acestea sunt posibilităţile de retribuire la ora actuală în România şi, pentru mine, mai important decât venitul este că fac ceea ce-mi place. Iar dacă voi reuşi să scot şi unul sau mai mulţi campioni olimpici, atunci satisfacţia va fi maximă. Am simţit beţia de a fi pe cea mai înaltă treaptă a podiumului ca sportiv şi îmi doresc din suflet să o pot trăi şi ca antrenor. Or, acest lucru nu este posibil decât dacă eşti tehnicianul lotului olimpic al ţării tale.
Cu un program atât de încărcat, ai timp de concedii?
Am concediu în fiecare an, dar din păcate nu prea putem pleca în vacanţe în adevăratul sens al cuvântului. În general sezonul competiţional se încheie aproape tot timpul când începe fetiţa mea şcoala, aşa că, de cele mai multe ori, în concediul meu stăm acasă. Mai plecăm cinci -şase zile în excursii, dar cam atât.
Ţi-ar fi plăcut să practici alt sport în afară de canoe?
Mi-a plăcut fotbalul, dar nu-mi pare rău că am ales să fac canoe. Niciodată nu m-am gândit că fotbaliştii sunt mai bine plătiţi sau să fac comparaţie. De asemenea, mi-a plăcut automobilismul, dar nu să-l practic eu, de performanţă. Îmi plac maşinile şi mă uit cu mare plăcere la raliuri şi la Formula 1. La F1 am ţinut cu Schumacher când era în top. Acum nu-mi prea place nici unul dintre aceştia noi. E diferenţă mare faţă de ei şi ce a însemnat Schumy. Am urmărit şi întrecerile din cadrul Raliului Dakar şi m-a bucurat mult performanţa băieţilor noştri.
7 ÎNTREBĂRI RAPIDE
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Când s-a născut fetiţa mea şi când am cucerit titlul olimpic la Sydney, la canoe dublu, alături de Mitică Pricop.
Care este cel mai mare regret?
Nu am nici un regret. Nici nu cred că aş putea avea, în condiţiile în care nu m-am întors de la nici un campionat mondial sau european fără medalie. Să zicem totuşi că regret puţin că nu am participat la Jocurile Olimpice de la Atlanta. Atunci eram numai în canoea de patru, iar în cea de dublu efectivele erau făcute.
O dorinţă încă nerealizată?
Îmi doresc tare mult să scot un campion olimpic. Avem mulţi băieţi talentaţi şi cred că ar fi extraordinar ca unul dintre cei pe care îi pregătesc să urce pe cea mai de sus treaptă a podiumului olimpic. Am reuşit ca sportiv, ar fi minunat să reuşesc şi ca antrenor.
Ce ai lua pe o insulă pustie?
Este foarte uşor: barca, pagaia şi perna pe care stai în barcă.
De ce te temi cel mai mult în viaţă?
Nu prea mă tem de nimic. Nici chiar de boală, pentru că de când nu mai fac sport de performanţă a dispărut şi pericolul de a mă accidenta.
Mai ai timp de citit?
Citesc tot timpul, dar mai ales cărţi de specialitate. De pildă, în acest moment citesc „Teoria sportului”. Mai am multe de învăţat ca antrenor şi, cum tot timpul apare câte ceva, vreau să fiu la curent cu ultimele noutăţi din domeniul în care îmi desfăşor activitatea.
Cine a fost modelul tău în carieră?
L-am admirat dintotdeauna pe Ivan Patzaichin, la toate capitolele, ca sportiv, ca tehnician, ca om.
1. 1994
Anul în care, în Mexic, a obţinut primele medalii la Campionatele Mondiale, argint în probele de C4 – 1.000 m şi C4 – 500 m.
2. DUBLĂ LA JO
A reuşit în 2000 la Jocuril Olimpice de la Sydney unde a urcat de două ori pe podium, pe prima treaptă la C2 – 1000 m şi pe cea de-a treia la C2 – 500 m.
3. 5 TITLURI MONDIALE
A obţinut în 2010, la Poznan, ca secund al lotului naţional, prin Alexandru Dumitrescu şi Victor Mihalachi, două la nivel de seniori şi trei la Campionatele Mondiale Universitare.
4. ULTIMUL AUR OLIMPIC
Au câştigat la canoe Florin Popescu şi Mitică Pricop, la Sydney, în 2000, în proba de C2 – 1000 m, care l-a făcut celebru pe Ivan Patzaichin.
