Noua lege pentru eutanasierea maidanezilor, a câinilor fără stăpân, care, de fapt, nici nu trăiesc pe maidane, căci nu există atâtea maidane câţi câini fără stăpân a născut „modernizarea” României sub comunişti, dă satisfacţie tuturor acelora care mai cred că prin uciderea unei fiinţe, fie ea câine, fie pisică, fie – Doamne fereşte! – om, se poate obţine confortul sporit al celor rămaşi deocamdată în viaţă.
În primul rând, ar trebui să înţelegem ceea ce pirpiriul deputat care a propus această lege infamă n-a înţeles, şi anume că nu vor putea ucide toate aceste fiinţe nefericite deodată. În al doilea rând, că prin această lege, care prevede pedeapsa cu moartea a unor fiinţe vinovate doar de a se fi născut, ne întoarcem la nişte metode ale unor timpuri pe care le credeam încheiate, cel puţin aici, în România. Sigur, câinii nu sunt oameni. Ei, nu sunt ei oameni, dar câţi dintre ei nu sunt sau ar putea fi, dacă li s-ar oferi şansa, nişte prieteni mai buni ai oamenilor decât semenii lor care-şi spun astfel?
Şi, în fond, de ce trebuie ucişi câinii care rătăcesc prin oraşele noastre. Pentru ca să nu-i mai muşte pe semenii noştri. Televiziunile fac mult caz de câte ori se întâmplă un asemenea „eveniment”. Nu sunt sigur niciodată cât din ce se spune acolo este adevăr şi cât manipulare a opiniei publice.
În Bucureşti, câinii porecliţi la un moment dat comunitari au apărut spre sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut, când Ceauşescu s-a apucat să dărâme oraşul vechi, forţând familiile să se mute în apartamente de bloc neîncăpătoare, unde nu-şi mai puteau lua câinele din curte. De la început, aceste fiinţe au devenit un simbol al nefericirii generale şi poate că de aceea, în subconştientul nostru, am vrea să nu-i mai vedem. Numai că, vai, după ce vigilenţii cetăţeni, nepăsători la alte fiinţe decât la cei din preajma lor, or să voteze pentru uciderea câinilor, tot vor mai rămâne pe străzi oamenii fără locuinţă şi fără mijloace de trai, care le vor lua locul câinilor. Ce-o să faceţi cu ei, dragi tovarăşi vigilenţi cu oraşul vostru? O să reclamaţi o lege şi pentru eutanasierea lor, dacă într-o lună nu-i ia nimeni din adăposturile alcătuite ad-hoc? Pentru că, în logica lucrurilor, acesta e pasul următor. Şi, în aceeaşi logică, mergând mai departe, vor trebui eutanasiaţi cerşetorii, ca să nu mai vedem că există oameni care n-au ce mânca, pensionarii, bolnavii incurabili… Nu vreau să vă spun cine făcea asta.
Să nu ne legănăm cu ideea că oamenii sunt una şi animalele alta, deşi aşa este. De când, însă, omul a pus piciorul în prag şi a ocupat mai toate locurile de pe acest pământ, fiinţele celelalte, create şi ele tot de Dumnezeu, ca şi omul, nu-şi mai prea găsesc locul. De aceea lumea civilizată, din care nu facem parte, a început să fie mai atentă şi la celelalte creaturi ale acestei naturi, dacă nu vreţi să-i spuneţi pe numele drept. Pe Discovery sau Animal Planet, am văzut un serial despre salvarea urşilor captivi în România. Ce‑o să vedem după ce legea aceasta va fi pusă în practică?
Şi, ca să fiu sincer, când văd privirea goală sau plină de ură a multor semeni de-ai noştri, unii dintre ei mari personalităţi, chiar că-mi vine să ies în stradă şi să mă uit în ochii unui câine fără stăpân.
Nu-i cer preşedintelui României să nu promulge legea aceasta, ar fi în zadar. Doar în vremea primariatului domniei sale au mai fost ucişi o dată mii de câini în Bucureşti. Şi tot nu s-a rezolvat nimic. Şi ştiţi de ce? Pentru că nu aşa se rezolvă asemenea lucruri. Costă rezolvarea acestei probleme? Orice rezolvare a unei probleme costă. Să nu ia banii pe injecţiile mortale tot clienţii puterii şi să-i eutanasieze pe bieţii câini cu bâta, conform tradiţiei româneşti. 
Nicolae Prelipceanu
este publicist
