Partidul aflat la putere în Turcia, AKP, al preşedintelui Erdogan, riscă să piardă majoritatea parlamentară la alegerile din 7 iunie, iar partidul pro-kurd, HDP, e în ascensiune, creditat cu 10,4%. Preşedintele s-a angajat în campanie pentru a asigura victoria AKP, vitală pentru planurile sale.
Duminică, 7 iunie, aproape 54 milioane de electori merg la urne în Turcia pentru a alege un nou Parlament. Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, AKP, la putere din 2002, speră să câştige un al patrulea mandat. În culise, situaţia nu este atât de calmă pe cât pare, iar ieşirile nervoase publice ale preşedintelui Recep Tayyip Erdogan sunt o dovadă.
Eforturile lui Erdogan, ales şef al statului vara trecută, de a-şi menţine dominaţia asupra politicii Turciei sunt la originea sciziunii partidului său, AKP şi a tensiunilor cu premierul Ahmet Davutoglu. Scrutinul din 7 iunie este deosebit de important pentru şeful statului care vizează modificarea Constituţiei pentru a-i conferi puteri sporite ca preşedinte. Nervozitatea prezidenţială a devenit evidentă după sondajele de săptămâna trecută care estimau că AKP ar putea să piardă majoritatea absolută în Parlament, fiind nevoie de alianţe pentru a reuşi modificarea Constituţiei.
De când a fost ales preşedinte, Recep Tayyif Erdogan a devenit un hiper-preşedinte, dominând un executiv bicefal, exprimându-se asupra modului de conducere a reformelor, implicându-se în dezbaterile politice şi nu ezită să înfrunte liderii opoziţiei, deschizând polemici foarte dure asupra trecutului, prezentului sau viitorului Turciei, arată Zaman.fr.
Această prezenţă naţională este dublată de o activitate internaţională permanentă, poziţionându-se ca reprezentantul Turciei în străinătate. Nu mai este un secret pentru nimeni că ţara a încetat să fie un regim parlamentar pentru a deveni dublu regim semi-prezidenţial. Ca atare, angajarea preşedintelui în campania electorală nu este de mirare, dar ce a surprins este amploarea şi radicalitatea.
O comisie de experţi ai OSCE s-a îngrijorat de această prezenţă prezidenţială, contrară literei şi spiritului Constituţiei, potrivit căreia preşedintele trebuie să observe în limitele strictei neutralităţi.În spatele polemicii deschisă privind angajarea preşedintelui în campanie se află altă dezbatere – dezacorduri în AKP privind mutaţia instituţională şi politică dorită de Erdogan, garda veche luând distanţă faţă de o astfel de schimbare. Iar liderii opoziţiei denunţă o sete nepotolită pentru putere.
AKP, „arma politică“
Erdogan era sigur că AKP va păstra majoritatea în Parlament şi va vota tot ceea ce va veni din partea sa, iar modificarea Constituţiei şi trecerea la un sistem prezidenţial era ca şi rezolvată.
Pe scenă a intervenit însă o formaţiune inedită în istoria politică a acestei ţări şi tulbură jocurile – HDP sau Partidul democratic al poporului. Provenit din mişcarea politică kurdă, HDP nu numai că seduce o largă parte a electoratului kurd, dar raliază dezamăgiţii AKP şi partidele tradiţionale de opoziţie din Turcia. Un scor bun al HDP conjugat cu MHP ar putea împiedica AKP să obţină nu numai o majoritate necesară pentru revizuirea Constituţiei, dar şi majoritatea absolută care i-ar permite să guverneze singur. Scenariu care l-ar obliga pe Erdogan să abandoneze proiectele regimului prezidenţial, pentru că partidul său ar fi obligat să formeze un guvern de coaliţie şi să revină la o logică strict parlamentară.
HDP, „buturuga mică“…
Este curioasă recenta declaraţie a preşedintelui Erdogan privind procesul de pace cu militanţii kurzi, problemă despre care chiar vicepremierul Arinci l-a avertizat să nu depăşească limitele. Surse din AKP citate de presă declară că declaraţiile lui Erdogan sunt conectate la calculele sale legate de scrutinul de duminică.
„Ce îl îngrijorează pe Erdogan este votul pe care AKP îl va obţine. HDP a urcat în sondaje, asemenea şi MHP (Partidul acţiunii naţionaliste). În consecinţă, AKP ar putea câştiga scrutinul, dar nu cu suficiente voturi necesare pentru modificarea Constituţiei. Caz în care Ahmet Davutoglu poate continua ca prim-ministru, în timp ce visele lui Erdogan de super-preşedinte, se vor evapora”.
Cu alte cuvinte, problema este de a şti dacă Erdogan va avea putere absolută într-un AKP ascultător sau cu funcţionari care pot, în mod respectuos, fi în dezacord cu el, asemenea lui Arinci şi, mai puţin explicit Davutoglu şi Ali Babacan, celălalt vicepremier. Conflictul lui Erdogan cu confreria musulmană Gulen s-a tradus cu epurări fără precedent în poliţie şi justiţie, care au îndepărtat mulţi partizani sau simpatizanţi ai AKP. Mai este şi legea potrivit căreia parlamentarii nu pot deţine decât trei mandate consecutive, ceea ce are ca urmare decimarea generaţiei care l-a acompaniat pe Erdogan în ascensiunea şi instalarea sa la putere.
În ultimele zile, preşedintele turc, Erdogan, s-a lansat într-o nouă şi violentă cruciadă contra presei de opoziţie, alimentând şi mai mult criticile asupra autoritarismului său, ONG-urile internaţionale denunţând „tendinţa alarmantă a guvernului de a reprima orice critică“.
