Securitatea lui Bashar al-Assad! 17 departamente, 17 pușcării. Când oamenii erau ridicați, rudele nici măcar nu erau anunțate unde au fost duși. Tatăl lui Jamal a reușit să-l salveze prin mari intervenții.
Un casap ca Bashar al-Assad nu părăsește puterea de bunăvoie, ci doar prin forță armată externă. Intervenția brutală a Rusiei și Iranului în susținerea regimului care le-a promis monopol pe gazele din Mediterana a zădărnicit intervențiile militare ale coaliției conduse de SUA.
Dr. Jamal nu știe cum a trecut acea primă noapte infernală, într-o închisoare a regimului. Durerile l-au ținut într-o stare de semiinconștiență. A doua zi a primit prima lecție de supraviețuire: „Treaba ta dacă vrei să refuzi mâncarea, dar apa trebuie s-o bei toată. Nu contează cum miroase. Ai auzit?” Apa! Când gar-dianul a venit cu cazanul care mirosea a urină, toată lumea s-a ridicat și s-a încolonat în liniște. La ușă era un pahar metalic, legat cu un lanț. Gardianul îl umplea, dar, dacă nu-i plăcea un deținut, îi dădea cu piciorul, răsturnându-l! „Haide, următorul, că pe tine te-a sărit rândul!” Mâncarea era un terci format din resturile rămase de la armată, scurse din farfurii în cazane. Erau toate resturile, inclusiv de desert, totul acrit. Cine era sensibil cu stomacul nu putea supraviețui. Uneori era atât de stricată, încât unii o refuzau și beau doar paharul cu apă amestecată cu urină.
Două zile de pauză între ședințele de tortură
Între ședințele de tortură erau două zile, absolut necesare ca deținuții să redevină conștienți, altminteri nu-și învățau „lecția”. La a doua „ședință”, Jamal a făcut cunoștință cu electrozii. Torționarii i-au aplicat electrozi pe părțile intime și au dat drumul la curent. Apoi i-au pus plăcuțe metalice în gură, conectate la curent. Durerea acestui tip de tortură depășește definiția de „suferință fizică violentă”. Depășește vocabularul. Vorbeam cu Jamal de trei ore. Povestea cu întreruperi foarte scurte, ca să dea răgaz autocontrolului să-și facă treaba, să-i țină vocea în parametri normali. Nu mă uitam la el, ca să nu-i întrerup strădania de a relata la rece.
Stăteam cu nasul în agendă și scriam. Însă, la acest punct, s-a făcut liniște mai mult decât de obicei. Am ridicat privirea. Avea fața roșie, strânsă, ca a unui om care-și înăbușă un urlet și efortul îl solicită cumplit. Din ochi îi țâșneau, incontrolabil, lacrimi. L-am lovit cu pixul peste mână, n-am știut ce altceva să fac. Și-a revenit imediat. Iar privirea a devenit tăioasă. „Îi am în minte. Fețele lor le am în minte. Erau trei. Le-am spus: «Omorâți-mă acum! Să nu-mi dați drumul! Dacă ies, am să vă fac tot ce mi-ați făcut voi mie! Am să vă găsesc!»… Să revenim! A treia probă…”
Un dialog scurt între veri
Tatăl lui, afară, nu stătuse degeaba. Știa că așteptarea înseamnă moarte pentru fiul său. A bătut la uși închise până și-a adus aminte că un strămoș al „Clanului catârilor” se înrudise cu un strămoș al neamului alawit Kanaan. Iar generalul Ghazi Kanaan sau Abu Yoroub era mâna dreaptă a lui Hafez și cel mai temut șef al Securității. Tocmai fusese numit șeful Securității siriene în Liban. Chiar și șeful Directoratului General al Securității din Liban, Jamil al Sayyed, îi raporta lui Abu Yoroub, care și-a făcut repede renume de „torționar”. Dispozitivul pentru securitatea sa personală era extrem de complicat. Tatăl lui Jamal s-a suit în mașină și a plecat spre Liban, fără niciun aranjament, „înarmat” doar cu gradul de rudenie. Când a ajuns la primul punct de control, a spus că vrea să ajungă la generalul Kanaan, care îi este văr. Pentru general a fost suficient. A dat ordin să fie lăsat să ajungă. În fața lui, tatăl lui Jamal s-a înfățișat mândru, fără ezitări. „Ce văr ești, că nu te cunosc?!”, l-a întrebat generalul. Tatăl lui Jamal a băgat mâna sub curea și a scuturat-o.
„Sunt din Clanul catârilor”, a răspuns. „Adevărat!”, a întărit gene-ralul, recunoscând gestul. „Ce problemă ai?” „Mi-ați luat singurul băiat, pe care-l trimisesem să învețe carte. Mândria clanului!” „Când l-au luat?” „Acum trei luni. ” Generalul a făcut o grimasă. A pus mâna pe telefon. „Dacă e viu, din clipa asta e liber. Dar… n-o să-l vezi o vreme!” A sunat. Fața i s-a luminat. „Băiatul tău e viu! Va fi eliberat!” „Dumnezeu mi-e martor, dacă băiatul meu vine acasă, te blestem, să vii și tu la noi!” „Stai! Nu mă lega așa. Nu o să am timp să vin.” Nu a venit niciodată.
Generalul Ghazi Kanaan a fost principalul susținător al actualului președinte si-rian, Bashar al-Assad, când a venit la putere, în 2000. I-a întărit dispozitivul de securitate, pentru că mulți îi contestau succesiunea. Poate de aceea cei arestați în urma revoltelor din Siria care au izbucnit în martie 2011 au trecut prin aceleași torturi ca Jamal, în 1982. Ghazi a fost ucis sau s-a -sinucis în 2005, cu un glonț în cap, -fiind implicat în asasi-narea premierului libanez Rafik Hariri.
L-au eliberat când -credea că va fi executat
Când au sosit gardienii și l-au scos din celulă, Jamal a crezut că-l vor duce în fața plutonului de exe-cuție. Însă l-au dus în fața unui ofițer care l-a anunțat: „Dumnezeu ține cu tine! Ai scăpat!”. Fiind sigur că e vorba de execuție, Jamal l-a rugat să spună soldaților să-l împuște în cap, să nu îndure și mai mult chin, măcar în clipa morții. Ofițerul l-a privit lung. Jamal a fost dus într-o încăpere semiobscură, unde a rămas patru zile. Apoi a fost dus la suprafață, unde, timp de opt ore, treptat, l-au obișnuit cu lumina. În final, l-au dus la spitalul militar Tishrin, de la periferia Damascului. Acolo a fost „reparat”, apoi mutat într-o închisoare „normală”, ca deținut politic. Pentru „reabilitare”. Din când în când apărea câte un ofițer și-și cerea scuze pentru ce i se întâmplase. Jamal simțea un singur lucru.
Că e „neterminat”. Nu trăia finalul pe care și-l dorise cu ardoare. Moartea! În 1983, s-a întors în România și și-a reluat studiile de medicină. A mai suferit intervenții chirurgicale pentru sechelele fizice. „Cu cele psihice înveți să trăiești!”. Dacă vreun student arab se apropia de el, nici nu aștepta ca acesta să deschidă gura. Pleca imediat. Nu i-au mai trebuit Siria și regimul sirian până în 2011, când au început revoltele. Când au început arestările. Știa ce vor păți acei oameni, mulți tineri cum a fost el în 1982 și chiar mai tineri. A auzit de torturile la care au fost supuși copiii de la o școală din Daraa. Mulți n-au mai ieșit din arest. „N-aș fi vrut ca povestea mea să ajungă în ziare”, spune Jamal.
„Dar nu mai suport să aud cum spune lumea că nu e posibil așa ceva, că sunt exa-gerări. Nu credeți pentru că n-ați avut o asemenea Securitate. Un regim de felul Assad, cu o asemena Securitate, n-ar trebui să mai existe nicăieri în lumea asta, în secolul 21.”
Dansând cu moartea, iubind-o, dorind-o!
În toată această povestire, Jamal nu a numit niciodată ședințele de tortură altfel decât „probe”. Ceea ce s-a construit în mintea lui în acele zile de chin și coșmar cumplit a fost ceva ce nu putea ține de oameni, de omenesc, de umanitate. Erau „probe”. „Dumnezeu mi-a dat mai mult decât am putut duce. Dar m-a eliberat de orice frică. Atunci când ai mirosit moartea, nimeni nu-ți mai poate face nimic!” Iar Jamal nu numai că a „mirosit” moartea, dar a stat în brațele ei trei luni. Și a iubit-o, și a dorit-o cu patimă. De câte ori se prăbușea în neantul simțurilor, era fericit, crezând că moartea îl va lua. Unii dintre deținuții din celulă erau duși la execuție.
Jamal se uita cu speranță la gardienii care veneau să ia pe cineva. Poate veneau după el? Nu! Mai avea „probe”! „Puiul la rotisor” consta în legarea deținutului pe un dispozitiv manevrat printr-o manivelă. Dedesubt se afla un bazin cu apă. Deținutul era „rotit” până ajungea sub apă, unde era lăsat până ce nu mai putea respira. Când era ridicat din bazin, era bătut cu bice, pentru a-și „reveni”. Jamal nu a rezistat decât la două „scufundări”. De atâta infecție și putreziciune câtă zăcea în acele subterane, a făcut trachomă, o infecție la ochi, transmisibilă. A fost mutat singur într-o celulă, iar doctorul venea și-i băga pe gât, ca la vite, medicamentul. Nu înțelegea de ce-l mai tratau. Implora să fie executat.
Jamal Nabhan este primul sirian care a protestat, de unul singur, în fața ambasadei regimului Assad din București, când a izbucnit revoluția în Siria.
