În politicile publice, discuţiile de pace, campaniile electorale sau strategiile corporatiste, doar expunerea intenţiilor noastre, a promisiunilor sau angajamentelor nu este niciodată suficientă. Reprezintă abia un prim pas spre ţinta dorită – un pas total nesemnificativ dacă nu este urmat de al doilea, al treilea şi toţi ceilalţi paşi necesari. Mai mult, primul pas stârneşte încrederea oamenilor că vor urma şi restul, altfel există riscul creării unei false impresii că eşecul de a obţine un scop anume este consecinţa unor intenţii greşite (sau irelevante) şi nu a unei execuţii inadecvate. Şi avem astfel de exemple aproape oriunde privim.
Să luăm în considerare anunţul Băncii Centrale Europene din ianuarie, că va implementa o relaxare cantitativă (RC). La acel moment, mulţi lideri au gândit că mişcarea BCE va fi suficientă: anunţul a fost făcut, banii au fost tipăriţi, economiile revin pe şine. Din păcate, nu aşa funcţionează politica monetară. Relaxarea cantitativă nu e suficientă şi nimeni nu trebuie să fie naiv în această privinţă.
Pentru a readuce economiile pe drumul cel bun, RC este un pas util, dar numai ca parte a unui pachet mai larg de măsuri. În absenţa altor reforme economice, nu poate determina schimbările necesare pentru a da un impuls creşterii. Şi dacă reformele nu sunt implementate, iar creşterea nu se materializează, politicienii vor da vina pe relaxarea cantitativă, nu pe propria incapacitate de a aborda toţi ceilalţi paşi care trebuie urmaţi pe drumul recuperării economice.
Acum să analizăm libera exprimare. După masacrul de la revista satirică Charlie Hebdo din Paris, de luna trecută, liderii mondiali s-au grăbit la locul faptei, şi cu braţele înlănţuite au mărşăluit în sprijinul libertăţii văzută ca principiul fundamental al societăţilor civilizate. Pasul natural pentru mulţi dintre ei ar fi fost să se întoarcă acasă şi să implementeze imediat acest principiu. În schimb, ei s-au întors acasă şi atât.
Într-adevăr, regimul militar din Egipt – al cărui ministru de Externe, Sameh Shoukry, a fost privit cu mirare când a apărut aproape de fruntea marşului din Paris – l-a eliberat din închisoare pe jurnalistul Al Jazeera Peter Greste şi, de atunci, pe alţi doi jurnalişti, Mohamed Fahmy şi Baher Mohamed, pe cauţiune. Dar de ce nu renunţă regimul la legile prin care i-a închis în primul rând? În altă arenă, a negocierilor de pace, recentul armistiţiu din Ucraina este cea mai recentă încercare de a încheia războiul dintre guvernul ţării şi separatiştii susţinuţi de ruşi, care a devastat, aproape tot anul trecut, regiunea estică Donbas.
De-a lungul conflictului, încercări de a opri crimele au venit şi s-au dus, iar victimele nevinovate ale războiului – ca să nu mai vorbim de o mare parte din comunitatea internaţională – au devenit obosite şi cinice.
Cele mai eficiente tratate de pace sunt parte integrantă a unui proces de pace. Primul pas – semnarea acordului – reprezintă angajamentul părţilor de a urma şi următorii paşi necesari. Toată lumea merge înainte ştiind cu exactitate ce trebuie să facă, la ce să se aştepte din partea celorlalţi şi care sunt consecinţele dacă nu respectă angajamentul. Când acordurile eşuează, nu se întâmplă de obicei din cauza a ceea ce conţin, ci din cauza a ceea ce le lipseşte sau din cauza a ceea ce semnatarii fac în ciuda a ceea ce au acceptat să facă. O hartă către pace este folositoare doar dacă toată lumea o urmează. Altfel, ţinta este ratată.
Campaniile electorale sunt exemplu prin excelenţă al acestui fenomen şi lumea intră acum într-un nou „Anotimp al celor cinci paşi“. Cel puţin şapte alegeri generale vor avea loc în ţările membre ale Uniunii Europene anul acesta (iar în Franţa se desfăşoară alegeri regionale în martie). Grecia a votat deja (alegând un guvern care deocamdată pare incapabil să treacă dincolo de intenţii şi angajamente), iar luna viitoare va aduce alegeri în Estonia, Finlanda, Marea Britanie, Danemarca, Portugalia, Polonia şi Spania. Dacă adăugăm la asta alegerile prezidenţiale din SUA de anul viitor – precedate de o campanie care a început deja – ne putem aştepta la o mulţime de promisiuni zburând în jur.
Pe măsură ce aceste ţări vor fi inundate de bune intenţii, asigurări răsunătoare şi angajamente solemne, populaţia va aştepta ca partidele şi candidaţii să le aplice dacă vor fi aleşi. Desigur, partidele şi candidaţii încearcă să îi convingă pe alegători şi pe baza realizărilor lor din trecut (şi prin contestarea trecutului adversarilor). Dacă nu îşi urmează intenţiile, promisiunile şi angajamentele, accesul la informaţie şi comunicarea instantă fac ca promisiunile goale pur şi simplu să nu mai convingă majoritatea oamenilor. Şi companiile fac campanie, de asemenea. Îşi trimit liderii în faţa organelor de drept pentru a-şi exprima pocăinţa pentru grave infracţiuni şi promit un comportament viitor mai bun. Şi totuşi, presa e la fel de plină ca oricând cu poveşti despre comportamente corporatiste neetice, dacă nu chiar de-a dreptul criminale. Din păcate, prea mulţi şefi de corporaţie persistă în a vedea lumea ca „noi“ versus „ei“, mai degrabă decât să încerce să înţeleagă de ce, în absenţa unor acţiuni viguroase, nimeni nu mai are încredere în ei.
Începuturile sunt esenţiale, dar nu sunt mai mult de atât. Nu există o soluţie uşoară pentru economia eurozonei, pentru Grecia, pentru Ucraina sau pentru oricare dintre celelalte provocări majore cu care ne confruntăm în prezent. Dar dacă protagoniştii nu sunt siguri că anunţurile, promisiunile de campanie şi acordurile de pace nu vor determina acţiuni clare şi oportune, mai bine să se gândească de două ori înainte de a deschide gura.
Lucy P. Marcus, fondator şi CEO la Marcus Venture Consulting Ltd., este profesor de lidership şi guvernare la Şcoala de Afaceri IE din Madrid, director al Atlantia SpA, preşedinte al Fondului Mobius Life Sciences şi director la BioCity.
Copyright: Project Syndicate, 2015. www.project-syndicate.org
