Dan Lungu: Nu e comod să spui public că există oameni care regretă comunismul

Dan Lungu este conferenţiar la Catedra de Sociologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. A făcut studii postdoctorale la Sorbona şi este redactor al revistei „Au Sud de l’Est” (Paris). Romanul de debut, „Raiul găinilor” (2004), a fost patru luni în topul vânzărilor editurii franceze Jacqueline Chambon, iar ediţia germană a fost declarată, în decembrie 2007, cartea lunii în Germania. Cel
de-al doilea roman, „Sunt o babă comunistă” (2007, Ed. Polirom), se află în curs de adap­tare cinematografică în regia lui Stere Gulea. În 2009 a fost cea mai tradusă carte românească, iar versiunea franceză a cărţii a fost dublu nominalizată la Premiile Jean Monnet (Franţa, 2008). În 2009, a publicat un al treilea roman, „Cum să uiţi o femeie”. A mai publicat două volume de proză scurtă, „Băieţi de gaşcă” (2005) şi „Proza cu amănuntul” (2008). Alături de Radu Pavel Gheo a coordonat volumul colectiv „Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism” (2008), iar alături de Lucian Dan Teodorovici, volumul „Str. Revoluţiei nr. 89″ (2009).

Eşti unul dintre cei mai traduşi autori români contemporani. Există vreo reţetă a succesului?
Dan Lungu: Nu, categoric nu există o reţetă. Putem eventual vorbi de condiţii care facilitează succesul, dar care adesea sunt imposibil de îndeplinit individual şi în manieră voluntară. De pildă, dacă spunem că receptarea unei cărţi într-o cultură străină depinde în oarecare măsură de imaginea pe care ţara noastră o are acolo sau de canonul literar al acelei culturi, de fapt, nu stabilim nişte ingrediente ale succesului, ci identificăm câteva variabile macrostructurale. În fond, privind din poziţia artistului, succesul este imprevizibil şi e bine că este aşa.

„Sunt o babă comunistă!” e o carte de un succes cu totul şi cu totul neaşteptat. Atunci când a apărut, în România nu era comod să spui public că există oameni – mulţi, nu puţini! – care regretă comunismul, care consideră că viaţa de dinainte de ’89 le dădea mai multe satisfacţii decât prezentul. Nu era o temă asumată. Pe mine această atitudine m-a uluit. Mi se părea absolut incredibil că există oameni care pot regreta o dictatură, şi atunci am scris această carte, să înţeleg care sunt mecanismele nostalgiei. Se pare că în Europa se aştepta o asemenea clarificare, căci romanul a avut o carieră nesperată.

A fost tradus în aproape zece limbi, a fost întâmpinat cu peste o sută de cronici în ziare şi reviste dintre cele mai prestigioase din Europa, în România, Stere Gulea face un film, în Olanda s-a făcut o piesă de teatru, în Polonia, pe lângă carte, a apărut
şi un audiobook, asta după ce romanul a fost citit aproape integral la radio, timp de câteva săptămâni, în interpretarea unei mari actriţe poloneze, Stanisława Celińska. Ediţia franceză a cărţii a fost dublu nominalizată la premiile europene Jean Monnet, ediţia poloneză e în cursă la premiul pentru literatură central-europeană „Angelus”, iar eu am fost invitat la nenumărate colocvii şi mese rotunde să discut pe această temă. Desigur, nimic din aceasta nu putea fi proiectat, „premeditat” şi, în ceea ce mă priveşte, nici măcar… visat.

În ce stadiu se află ecranizarea romanului „Sunt o babă comunistă” (regia: Stere Gulea)? Ştii când va fi gata?
D.L.: Sincer să fiu, nu ştiu exact. Abia aştept să văd filmul, însă nu am timp şi nici nu-mi place să mă amestec în bucătăria lui. Cred că va apărea la sfârşitul anului viitor.

Cum a fost la târgul de la Frankfurt pentru tine ca autor?
D.L.: Destul de obositor… Am avut trei lansări ale traducerii germane a celui mai recent roman al meu, “Cum să uiţi o femeie”, multe întâlniri cu presa şi cu editori străini, plus reîntâlnirea multor prieteni de pe diferite meridiane. În final, sunt foarte mulţumit, a meritat efortul.

Cum a fost prezenţa românească din 2010 la Frankfurt, prezenţă care, în acest an, aproape că nu a fost comentată deloc aici?
D.L.: E păcat că nu a fost comentată, pentru că e o prezenţă importantă. La standul României au fost multe lansări, nu am participat chiar la toate, însă la cărţile pentru copii ale Karinei Gundisch, la lectura din romanele lui Gabriel Chifu, Varuj­an Vosganian sau la prezentarea Norei Iuga a fost multă lume. Dar poate că mai importante decât lecturile publice sunt cataloagele şi pliantele care se distri­buie, informaţiile oferite despre lumea editorială, preţurile de tipar etc. Nu trebuie să uităm că este un târg de business şi că autorul este doar o verigă (cea mai importantă, ne place să credem!) a lanţului.
Editura Polirom a avut din nou un catalog splendid cu extrase şi prezentări în engleză, pregătit special pentru Frankfurt şi distribuit gratuit.. Aaa, nu trebuie subestimate întâlnirile neprogramate, dar adesea spectaculoase cu jurnalişti, editori sau autori străini…

Care este diferenţa între un târg ca acela de la Frankfurt şi târgurile de carte pe care le ştim în ţară? Unde te simţi mai bine?
D.L.: Diferenţele sunt enorme. Pornind de la spaţiu şi expozanţi şi până la organizare, tot avem prilej să ne minunăm. Dar comparaţia cu Târgul de la Frankfurt nu e fair-play, căci, practic, acestuia nu-i rezistă prin comparaţie nici un alt târg din Europa şi probabil nici prea multe din lume. Cred că târgurile româneşti trebuie puse în context sud-est sau central european, unde nu fac o figură tocmai proastă. Dintre cele pe care le cunosc, târgul de la Budapesta sau cel de la Viena nu sunt peste Gaudeamus, de pildă. Cu un minim de investiţii şi cu o politică inteligentă, târgurile de carte din România ar putea juca un rol foarte important în zonă, de interfaţă între pieţele de carte (şi de tipar) din Uniunea Europeană şi cele din afara Uniunii, cum ar fi fostele republici sovietice.

De unde preocuparea pentru psihologia feminină? (Un întreg roman cu vocea unei femei, coordonarea volumului „Experienţa feminină în comunism” etc.)
D.L.: Nu-mi dau seama. Nu am nici o explicaţie pentru asta, pur şi simplu aşa s-au întâmplat lucrurile. Poate am simţit că în cunoaşterea trecutului comunist lipseşte punctul de vedere feminin, o perspectivă care ne îmbogăţeşte imaginea… Cert este că a fi femeie în comunism sau într-o oricare altă dictatură presupune un set de experienţe particulare, ceea ce s-a şi văzut în volumul coordonat împreună cu Radu Pavel Gheo, volum care va apărea anul viitor în limba italiană.

Cât te ajută sau te încurcă meseria de sociolog în literatură?
D.L.: Discuţia e prea lungă pentru a o epu­iza aici… Cred că, de pildă, a fi profesor de limba şi literatura română e mult mai „periculos” pentru un scriitor decât a fi entomolog, director de bancă sau inginer aeronautic ori agronom, chiar dacă bunul simţ ne spune contrariul. Desigur, nu am ales meserii la întâmplare, ci practicate de mari scriitori ai lumii. La un nivel epidermic, informaţiile din meseria pe care o practici pot trece pe nesimţite în ceea ce scrii, însă cred că în profunzimea lucru­rilor nu există nici o legătură între meseria pe care o faci şi faptul că scrii literatură sau cu ceea ce scrii. Aşadar, pe de o parte sociologia mă ajută în aceeaşi măsură în care mă încurcă şi, pe de altă parte, nici nu mă ajută, nici nu mă încurcă, fiindcă nu e în chestiune.