Anul 2010 a fost Anul Crizei în România. Am avut o criză grea, dar nu am avut şi o criză bună. Să sperăm că 2011 va aduce cu sine prima criză sănătoasă în aproape 100 de ani.
Când aude de criză, tot creştinul resimte impulsul irepresibil să-şi facă semnul crucii (tot ateul resimte, probabil, impulsul irepresibil să facă un alt semn, dar aceasta este altă discuţie). Cert este că termenul „criză” a ajuns să fie asociat cu necuratu’, cu un rău care pândeşte de undeva din apropiere să se arunce asupra noastră şi să ne strivească cu toată greutatea ignominiei sale. Criza duce la colaps şi, în cele din urmă, la moarte.
Cărţile au, cu siguranţă, soarta lor, dar la fel au o soartă şi cuvintele. Iar soarta „crizei” a fost să ajungă să semnifice exact opusul a ceea ce a fost menit să semnifice. În înţelesul ei originar, criza este actul suprem de raţionalitate şi, ca atare, un act creator. „Criză” vine de la un verb grecesc care înseamnă „a distinge”, „a discrimina”, „a (dis)cerne”, a opera cu diferenţe, a separa. Este, aşadar, actul propriu raţiunii. De aceea vorbim astăzi despre o „gândire critică” ce contrastează cu una „indiscriminată”. O minte care nu se află în criză este lipsită de „criterii”, lipsită de discernământ. Actul vorbirii este un act critic şi, de aceea, Dumnezeu a creat lumea vorbind. Alegerea cuvintelor este un act de discriminare fină între sensuri şi nuanţe şi de aceea era cea mai bună metodă de a separa cerul şi pământul, lumina de întuneric şi de „a exprima” complexitatea lumii. Creaţia este, aşadar, criza „supei primordiale” în care totul era călduţ şi indiscriminat, fără identitate şi fără chip.
Criza bună înseamnă despicarea apelor. Criza rea este cea despre care vorbeau medicii Antichităţii când pacientul suferea o deteriorare bruscă a stării de sănătate, care ducea, cel mai adesea, la colaps şi la moarte.
În anul 2010, România a trecut printr-o criză rea. În orice parte am privi, lucrurile importante pentru societatea românească s-au aflat, în 2010, „în stare critică”, în pericol de colaps iminent, dar şi într-o stare de confuzie generală dezarmantă. Lipsa criteriilor şi a discernământului a atins niveluri, ei bine, critice, iar discursul public a ajuns o cacofonie indiscriminată. Fără a dori să speculăm pentru efecte retorice drama personală a electricianului de la TVR care s-a aruncat de la balconul Parlamentului, gestul său simbolizează totuşi cel mai bine anul 2010: disperare difuză, revoltă greşit plasată şi soluţii inadecvate, toate prinse în bolboroseala noroioasă a mass-media mogulizate.
Cea mai mare greşeală a Guvernului Boc în 2010 nu a fost că a tăiat salariile cu 25%, ci că nu a fost în stare să despartă apele. Lipsit de suportul unor principii politice de centru-dreapta care i-ar fi asigurat criterii solide de politici publice, dar şi de aportul de competenţă al unor experţi cu gândire critică, Guvernul Boc a rătăcit bezmetic între reducerile de salarii şi pensii, reducerea aparatului de stat şi bugetar şi mărirea taxelor şi impozitelor. Rezultatul este o inerţie naţională care alimentează o disperare surdă. Guvernul şi-a pierdut credibilitatea, iar legitimitatea sa nu mai poate fi distinsă la suprafaţa mlaştinii de incompetenţă şi corupţie în care s-a afundat. Fără reperele fixate de FMI, Guvernul ar rătăci şi acum în cercuri. Principalul partid de guvernământ, PDL, nu a fost în stare, într-un an de zile, nici măcar să îşi formuleze cu onestitate întrebările, darămite răspunsurile, cu privire la ceea ce îşi doreşte să devină în epoca post-Băsescu şi cine sunt cei mai potriviţi oameni să îl ducă acolo. Pentru că nu a făcut asta, acum bălteşte într-o mocirlă de clientelism, corupţie şi faliment moral care duhneşte a PSD.
Opoziţia s-a dotat cu lideri noi, dar a rămas fără cap. Fără soluţii reale, fără priorităţi limpezi, fără interese specifice pe care să le apere, tandemul PSD/PNL s-a lansat într-o ofensivă în toate direcţiile, care s-a prăbuşit nevrednic în propria-i meschinărie. Mândra armată politico-sindicalistă a ajuns să semene cu colcăiala de peşti dintr-un iaz secat, iar mândrul strigăt de luptă castristo-guevarist a ajuns o behăială de oi abulice.
Cât despre Traian Băsescu, acesta s-a mulţumit să arunce bomba de la 6 mai, după care, din jucătorul de acum câţiva ani, s-a transformat într-un preşedinte contemplativ, care priveşte resemnat cum tot ceea ce a încercat să construiască se prăbuşeşte sub povara voturilor date de PDL în dosarul Ridzi şi în alegerea membrilor CSM.
Cum putem însă transforma această criză rea într-una sănătoasă?
