Recunosc, m-am numǎrat printre cei care, în urmǎ cu aproape douǎzeci de ani, îl ironizau pe senatorul George Pruteanu pentru tenacitatea cu care se încǎpǎţâna (şi a reuşit) sǎ promoveze Legea Limbii Române. O socoteam (şi încǎ o socotesc) în general inutilǎ, cǎci o limbǎ vie are propriile mecanisme de dezvoltare, şi excesivǎ prin anumite prevederi.
Nu sunt nici azi de acord, de exemplu, cǎ „în cazul textelor de interes public scrise în limbi străine, aflate la vedere în locuri publice sau difuzate prin mijloace de informare în masă, traducerea completă în limba română trebuie să aibă caractere de aceleaşi dimensiuni cu cele ale textului în limba străină şi să facă parte integrantă din ansamblul grafic respectiv”. Dacǎ, de exemplu, un patron doreşte sǎ evidenţieze specificul italian al restaurantului sǎu, denumindu-l „La Trattoria”, nu vǎd de ce l-am obliga sǎ adauge pe firmǎ neaoşul „Ospǎtǎria”.Nu pot, pe de altǎ parte, sǎ nu remarc procesul accelerat de degradare a limbii vorbite, şi chiar a celei scrise, care se petrece sub ochii noştri. Tot mai des întâlnesc persoane care cred cǎ „patetic” înseamnǎ penibil şi nu plin de patos; cǎ „oficiu” înseamnǎ birou şi nu încǎperea ataşatǎ sufrageriei; cǎ „a aplica” înseamnǎ a solicita şi nu a pune în practicǎ, sau a fixa ceva peste altceva; cǎ „actual” înseamnǎ real, adevǎrat, şi nu ceva ce se petrece în acest moment; cǎ „determinat” înseamnǎ hotǎrât (sǎ atingǎ un scop) şi nu precizat, stabilit, indus; cǎ „agrement” înseamnǎ înţelegere şi nu distracţie, şi lista poate continua la nesfârşit.
Explicaţia fenomenului constǎ în faptul cǎ o întreagǎ generaţie a înlocuit cultura cǎrţii cu cea a televizorului. Tinerii de azi şi-au hrǎnit adolescenţa cu filme prost (sau deloc) traduse. Evident cǎ, atunci când întâlnesc un cuvânt relativ necunoscut, îl asociazǎ cu sensul celui de rezonanţǎ asemǎnǎtoare auzit într-un film american („Man, you are a pathetic loser”), mai degrabǎ decât cu cel din titlul simfoniei ceaikovskiene.
O altǎ serie de schingiuiri frecvente ale limbii constau în „anglicizarea” unor cuvinte sau expresii, precum „realistic” în loc de „realist”, „face sens” în loc de „are sens” sau producerea de barbarisme acolo unde existǎ cuvânt românesc echivalent: a „targeta” în loc de a ţinti, „job” în loc de slujbǎ etc. – folosirea cât mai multor astfel de termeni a devenit un fel de criteriu de atestare a apartenenţei la un corp profesional.
La accentuarea acestei tendinţe contribuie, paradoxal, apetitul conaţionalilor pentru învǎţarea limbilor strǎine. Dupǎ ştiinţa mea, suntem singura ţarǎ din Europa în care, deşi sunt disponibile pachetele diferitelor programe de calculator în limba românǎ, sunt utilizate aproape exclusiv cele în limba englezǎ. Faţǎ de generaţia „baby-boomers” (cea care are astǎzi peste 50 de ani), care învǎţa îndeobşte limba francezǎ, generaţia X (nǎscutǎ dupǎ 1960) a preferat limba englezǎ. Ei bine, cunoaşterea limbii franceze permitea, în cele mai multe cazuri, formarea de analogii corecte pentru cǎ majoritatea fondului de cuvinte era fie provenit din latinǎ în ambele limbi, fie importat de noi prin filierǎ francezǎ. Dimpotrivǎ, încercarea de a înţelege sensul unui cuvânt din limba românǎ pornind de la cel englez asemǎnǎtor conduce adesea la confuzii de genul celor enumerate mai sus – fenomen cunoscut de cǎtre lingvişti drept „false friends” (prieteni falşi).
A explica fenomenul nu înseamnǎ a-l scuza. Cineva ar putea argumenta cǎ, la urma urmelor, limba este un produs social, este vie, deci evolueazǎ. Cǎ este un cod şi, dacǎ majoritatea vorbitorilor atribuie cuvântului „patetic” sensul de penibil, foarte bine, n-avem decât sǎ adǎugǎm în dicţionar noul sens şi gata. Da, numai cǎ în felul acesta limba sǎrǎceşte, cǎci aveam deja unul sau mai mulţi termeni pentru sensul din englezǎ, în schimb nu vom mai avea cum sǎ exprimǎm sensul originar, ceva care emoţioneazǎ într-un mod plin de emfazǎ, de afectare.
Culmea e cǎ nici nu se obţine o simplificare a limbii, cǎci se constatǎ adesea cǎ, în locul variantei corecte, este utilizatǎ una greşitǎ, dar mai lungǎ (probabil, aparent mai sofisticatǎ): „visuri” în loc de vise, „succesuri” în loc de succese, falsul acord pentru un verb impersonal („trebuiesc” în loc de trebuie), adǎugarea de sufixe care denatureazǎ sensul pentru o aparenţǎ de savantlâc („condiţionalitǎţi” când e vorba de simple condiţii; a „suspiciona” pentru a suspecta).
Ştiu cǎ gramatica n-a fost niciodatǎ o materie simpaticǎ la şcoalǎ. Literatura însǎ ar putea fi, cu condiţia unui efort didactic. E drept, nici cartea nu mai e ce a fost, recursul la lecturǎ s-ar putea dovedi ineficient cǎci vǎd librǎriile invadate de traduceri agramate sau chiar lucrǎri „ştiinţifice” redactate de la bun început într-o limbǎ aproximativǎ. Ei bine, cred cǎ în acest domeniu, al paginii tipǎrite, legea Pruteanu ar trebui sǎ producǎ efecte.
