China s-ar putea să se afle la numai câţiva ani distanţă de la momentul în care va deveni cea mai mare putere economică, iar, în acest caz, poziţia strategică centrală pe care o are America ar putea fi în van (desigur, nimeni nu mai vorbeşte despre SUA ca despre o “hiperputere”). Dar America încă mai alimentează visele oamenilor, iar emoţiile pe care ea le transmite rămân unice.
În acest sens, luna aceasta au fost două victorii: nu numai a lui Barack Obama asupra pretendentului republican Mitt Romney, în cadrul alegerilor prezidenţiale din America, dar şi a democraţiei asupra asupra autoritarismului partidului unic în China. În câteva propoziţii din discursul victoriei, spaţiul unui moment magic, Obama a celebrat “misterul democraţiei” concret, aproape religios.
Obama şi-a găsit cuvintele potrivite ca să le mulţumească cetăţenilor anonimi care au mers din uşă în uşă ca să-i convingă pe americani sa-l voteze pe candidatul lor preferat. A descris democraţia din zilele ei bune, nobilă – aşa cum ar trebui să fie, dar aşa cum nu este întotdeauna: bărbaţi şi femei, oameni liberi, care se mobilizează din dorinţa de a-şi schimba propria soartă.
În acest moment, deşi scurt, puterea blândă a Americii a învins-o prin knock-out pe cea a Chinei, care la distanţă de mai puţin de o zi şi în maniera cea mai opacă, a deschis lucrările celui de-al 18-lea Congres al Partidului Comunist Chinez. Milioane de oameni din lume ar prefera să experimenteze pe propria piele mai degrabă o noapte electorală ca în America, decât fie o parte a planurilor pe termen lung ale Chinei.
Desigur, America nu mai este ceea ce era odată. Este mult prea înglodată în datorii ca să mai fie cea din urmă asigurare strategică şi economică pentru aliaţii săi, aşa cum era în trecut. Dar, dacă capacitatea ei de protecţie s-a diminuat, puterea ei de a inspira rămâne unică şi încă îşi poate valorifica atuurile în cel mai spectaculos mod.
Victoria lui Obama nu a fost numai o victorie a democraţiei, dar şi a unui anumit mesaj şi a unei anumite viziuni a Americii. Păstrându-şi poziţia deschisă asupra imigrării, menţinând un discurs respectuos faţă de toţi cei care aleg să-şi trăiască vieţile diferit şi privind femeile într-o manieră demnă şi modernă, Obama a reuşit să mobilizeze tăria excepţionalismului Americii, care se condensează într-un singur cuvânt: diversitate.
Ignorând deliberat diversitatea şi valorificând nostalgia unui trecut demult uitat, Partidul Republican, condus de nebuni ultra-conservatori, a fost responsabil pentru înfrângere într-o măsură mult mai mare decât candidatul lor decent. Greşeala lui Romney a fost că a sprijinit prea mult ideile care erau prea radicale şi pentru el, şi pentru America.
Soarta candidaturii lui Romney conţine un mesaj universal pentru toate regimurile democratice: singurul lucru pe care îl câştigă cineva care cultivă extremele este că devine prizonierul lor. De fapt, acea persoană riscă nu numai să-şi piardă sufletul, dar şi alegerile. A fost mâna sorţii în cazul lui Nicolas Sarkozy, în Franţa: a fost înfrânt după ce a pierdut sprijinul electoratului său de dreapta. Obama a fost reales pentru că Partidul Republican a pierdut din vedere orientarea de centru a Americii.
Desigur, măreţia democraţiei din America nu ar trebui să-i ascundă defectele majore şi disfuncţiile actuale. Costul acestui ciclu de alegeri a depăşit două miliarde de dolari – totul, ca să reproducem acceaşi stare de fapt: acelaşi preşedinte şi aceleaşi raporturi de putere în Congresul american. Banii au devenit un agent coroziv care erodează şi redefineşte procesul democratic, iar mobilizarea energiilor personale este uitată, în favoarea măririi bugetelor de campanie.
În afară de chestiunea banilor, mai este şi problema unui sistem de plăţi şi bilanţuri care a luat-o raza, ducând la paralizie guvernamentală. Vetocraţia, oglindită în rutina republicanilor, care blochează lucrările Congresului, în termenii lui Obama, este o ameninţare la adresa democraţiei. Oare partidul, calmat de înfrângerea electorală, îşi va recunoaşte responsabilitatea faţă de poporul american, nu numai faţă de membrii săi şi de simpatizanţi?
Realegerea lui Obama transmite un mesaj, dar unul care va răsuna până departe, chiar şi în SUA – numai dacă retorica se rezumă la realitate, aşa cum a fost extrem de vizibil în cazul primului mandat al lui Obama. America nu poate continua să trăiască cu nedreptăţile din sistemul de sănătate sau cu năruirea şi învechirea infrastructurii. Nici nu poate rămâne indiferentă la îndatorarea inacceptabilă a studenţilor din universităţi.
În acelaşi timp, deşi America s-ar putea să nu mai fie actorul internaţional de altădată, producţia internă de petrol şi gaze de şist pare să rescrie ecuaţia în domeniul energiei americane, aşa cum s-ar putea întâmpla acelaşi lucru în Franţa şi alte ţări occientale, care, într-o zi, ar putea fi în măsură să se descurce fără energia furnizată de Orientul Mijlociu.
Principala preocupare a Americii, pe plan global, este să accepte că nu va mai fi singură în vârf. Niciodată nu a trebuit să se confrunte cu alţii de pe poziţii egale, spre deosebire de puterile tradiţionale din Vest, care fac asta de secole.
Provocarea Chinei ar putea să fie mai dificilă. Nu numai că are de-a face cu realitatea puterii americane, dar trebuie să ia în considerare şi idealul american. În 1989, mulţi studenţi chinezi au luat cu asalt Piaţa Tiananmen, ca să ceară mai multe drepturi, să adopte un simbol asemănător Statuii Libertăţii. Astăzi, nu puterea militară a Americii reprezintă o ameninţare sau o provocare la adresa Chinei, ci mai degrabă, atracţia de nestăpânit pentru “visul american”.
Dominique Moisi este fondatorul Institutului Francez de Afaceri Internaţionale (IFRI) şi profesor la Institutul de studii politice din Paris (Sciences Po). Este autorul lucrării “Geopolitica emoţiilor: Cum culturile fricii, umilinţei şi speranţei remodelează lumea”.
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
