Când vine vorba despre Constituţia actuală, un lucru este sigur: trăim încă în cadrele unei legi fundamentale isprăvite de câţiva legişti proaspăt ieşiţi, formal cel puţin, de sub dictatura lui Ceauşescu şi chemaţi să pună la treabă ştiinţa şi viziunea lor la începutul lungii şi repetatei guvernări criptocomuniste a lui Ion Iliescu. Acestea sunt împrejurări contextuale care nu explică tot, dar care conturează un cadru ce poate sluji drept reper pentru înţelegerea uneia dintre indeciziile majore ale principalei legi a ţării noastre: cea despre regimul politic în interiorul căruia ne mişcăm.
De acest lucru – discutat şi răsdiscutat, însă niciodată unde şi cum trebuie – aminteşte într-o intervenţie recentă a sa dl. Kelemen Hunor, şeful UDMR. După părerea lui, este timpul „Să dăm un răspuns ce fel de republică vrem: parlamentară, semiprezindenţială sau prezidenţială”. Acest lucru ar trebui, în viziunea aceluiaşi politician, să se petreacă în cel mai scurt timp. „Anul viitor, România trebuie să amendeze Constituţia pentru că nu putem aştepta doi, trei sau patru ani, trebuie făcută imediat după alegeri”. Graba aceasta îşi are explicaţiile în zona cea mai vizibilă cu putinţă. Odată clarificată opţiunea de principiu, pârghiile tehnice, de la nivelul statului, care să o pună imediat în aplicare cu toată rigoarea s-ar putea adopta şi pune la treabă, astfel încât vara lui 2012 – ca să nu amintesc aici şi evenimente mai vechi – ar deveni irepetabilă, spre folosul întregii ţări şi, totodată, şi al Europei comunitare. Chiar să nu fi survenit, însă, războiul endemic dintre parlament şi preşedinţie, şi chiar să fi lipsit experienţa cuplului bielă-manivelă Băsescu-Boc, repetată până dincolo de saţietate, în care premierul devine – nici chiar asta prea des – emisarul efasat al preşedintelui în transmiterea ordinelor şi deciziilor lui către ministere şi către restul populaţiei, tot era clar pentru oricine că în Constituţia României problema arondării puterilor în stat rămâne netranşată, insuficient chibzuită, ambiguă.
În asemenea condiţii este mai dificil de înţeles cum de a funcţionat ceea ce a funcţionat, cât a funcţionat, decât de ce s-a ajuns la crize în interiorul sistemului statal care au avut grave consecinţe societale, economice şi de reprezentare internaţională. Când laşi prea mult la latitudinea omului, socotind că o bnună educaţie şi naturalul lui bun simţ pot completa ceea ce legea nu spune, se poate întâmpla să descoperi că educaţia şi bunul simţ lipsesc în aşa măsură, încât uimitoare nu mai rămâne decât viteza cu care apar scurt-circuitările şi disfuncţionalităţile.
Astăzi vedem mai bine ca oricând că încălcările uneia dintre puterile statului de către celelalte sunt o realitate cotidiană a ultimilor douăzeci şi doi de ani, cu avantajul că, mărirea progresivă a transparenţei – chiar şi fără voia expresă a dirigenţilor din oricare tabără -, în virtutea alinierii la o practică politică îndelung exersată în U.E., expune în faţa privitorilor abia în ultimii ani, mai bine şi mai acurat, ceea ce se petrecea, mai pe furiş, încă din primele zile ale revoluţiei din 1989. Deh, nu este uşor să menţii livreaua netedă şi curată la intrarea oaspeţilor veniţi pentru recepţie, când tu, între două clinchete ale clopoţelului de la uşă, de îmbrânceşti şi te buşeşti pe rupte cu ceilalţi lachei…
Criza economică a evidenţiat, şi ea, mai mult decât înainte, criza politică, arătând că nu doar regele este gol, ci şi sfetnicii lui de toate mărimile şi de toate culorile. Faptul a antrenat, la scenă deschisă, contrazicând uzanţele, apariţia sub reflectoare, ca factori decisivi ai jocurilor de putere, serviciile secrete, din rândul cărora, chiar înaintea buclucului cu suspendarea, s-a numit un prim-ministru, şi care, în timpul harababurii estivale cu referendum, şi-am arătat cu destulă limpezime participarea la carnaval.
Poate că o decizie în privinţa tipului de regim politic – prezidenţial, semiparlamentar ori parlamentar sadea – ar fi prilejul cel mai bun de a reaşeza serviciile la locul lor, restabilind cât se poate de clar cine depinde de cine şi cine cui raportează, căci nimic nu e mai bun în funcţionarea unor instituţii decât o regulă clară. Ar fi timpul ca România să arate mai limpede dacă este o republică civilă sau una militară, indiferent ce s-ar înţelege aici prin militar. Nu trebuie uitat că, dincolo de orizontul larg cuprinzător al preşedenţiei României, se întânde un cer şi mai înalt, al C.S.A.T.-ului, care niciodată nu a fost eligibil în mod democrat şi care, la noi, pare să aibă o putere chiar mai mare decât a omului din balconul de la Cotroceni, indiferent care ar fi acesta. Este bine şi firesc aşa? Nu este bine? Cine ne-o spune şi nouă, să ştim cum stăm?
Odată lămurite aceste chestiuni, se va putea trece şi la altele, mult mai prezente în trăncăneala cotidiană: „preşedintele jucător”, „322″, „puci”, „dictatură”, „baroni”, „băieţi deştepţi”, „tonomate” etc., metafore semnificative ale limbajului politic din zilele noastre, eufemisme pentru derapajele reale pe care un bun dicţionar aplicat realităţilor de la noi s-ar cuveni să le explice corect şi pe înţeles nu doar terminologic, ci şi în articulaţiile complexe ale mecanismelor de putere de care dispun ori pe care le presupun.
Incapacitatea sau lipsa de dorinţă a clasei politice, a societăţii în ansamblul ei, de a clarifica asemenea opţiuni de principiu vreme de peste două decenii spune ceva despre lipsa unei voinţe colective de ieşire din apele tulburi ale politicii, de dezorientarea cetăţenească, dar şi de scindarea factorilor de decizie în mai multe tabere incapabile să tranşeze confruntarea una în detrimentul celorlalte. Numai că perpetuarea acestei indecizii a devenit prea costisitoare, şi dacă nu o vom rezolva din interior, Europa şi-a manifestat iritată disponibilitatea de a o tranşa pentru noi; nu neapărat în maniera cea mai agreabilă cu putinţă.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj
