Cum ar arăta Europa Centrală şi de Est dacă fiecare ţară de aici s-ar focaliza pe ceea ce ştie să facă în mod strălucit?, se întreabă un articol publicat de European Voice, parte a grupului The Economist, în ediţia de joi, care menţionează România la capitolul bucătărie gourmet şi clasă mondială.
De ce nu ar fi puşi ungurii să se ocupe de întreg gătitul mâncării între Marea Baltică şi Marea Neagră? Când stai mai mult în regiune ai timp să evaluezi şi alte bucătării naţionale: găluştele cu aluat din cartofi, preparatele grase din carne de porc, murăturile şi grătarele balcanice consistente lasă urme de neşers pe papilele gustative.
Mâncărurile ungureşti sunt foarte variate, de la supa rece de vişine la clătitele cu piure de castane, trecând prin tokány din carne de vită (potrivit publicaţiei prea complicat pentru a explica, dar este vorba de bacon afumat, usturoi, piper negru, frunze de dafin, muştar, suc de lămâie, oţet, zahăr şi coajă de lămâie, cu nucşoară, ghimbir şi sofran ca dotări opţionale).
Este o realitate faptul că majoritatea acestor ţări fac unul sau două lucruri în mod strălucit şi alte lucruri mai puţin bine. O căutare pe Google pentru ‘bucătăria gourmet ungară’ dă 39 de afişări. Mai mult decât rezultatele de căutare similare pentru toate celelalte ţări din regiune combinate. ‘Bucătaria gourmet poloneză” obţine nouă afişări (la fel ca şi cea cehă), urmată de cea estonă (şapte), română (şase), letonă (patru) şi albaneză, croată şi bulgară cu o ‘Googlewhack ‘(doar una). Pentru toate meritele lor, bucătăria gourmet bosniacă, lituaniană, macedoneană, moldovenească, muntenegreană, slovacă şi slovenă trebuie de asemenea să ajungă la motoarele de căutare Google.
S-ar putea imagina, de asemenea, şi alte specializări. Slovenii îşi păstrează ţara imaculată, aşa că ar trebui puşi să răspundă de industria turismului de pretutindeni. Estonienii vor conduce administraţia publică, bulgarii calculatoarele, românii ”parties” /petreceri dar şi festivităţi, partide/, slovacii think-tank-urile, lituanienii festivalurile literare (dar înfăţişând autori cehi), iar polonezii vor pune umărul la povara militară şi vor face filme.
Majoritatea oamenilor din regiune au o idee despre punctele forte şi slabe ale propriei ţări şi ar putea recunoaşte, chiar şi nu de bunăvoie, astfel de specializări. Dar cel mai interesant punct se află în afara percepţiilor de excelenţă. Un test bun în acest sens este de a căuta pe Google un adjectiv al ţării asociat cu termenul ”world-class” /’clasă mondială’/. Acest lucru dă un indice dur de estimare străină (şi, pentru a fi corect, capacitatea unei ţări de auto-promovare).
Rezultatele oferă o imagine uimitoare. Căutând pe Google ”world-class Polish” /’clasă mondială poloneză’/ (ca frază), eşti bombardat cu 65.000 de afişări (înainte de ‘clasa mondială rusă’, care obţine 58.600). Punctele forte ale Poloniei, larg răspândite în cultură, ştiinţă, sport şi muzică, sunt mult mai numeroase în peisajului Internetului.
România este pe locul următor cu 28.000 de afişări, dar datorită unui punct forte concentrat într-un singur sport. Adaugă termenul ‘-gimnastă’ la căutarea românească şi ţara coboară la 1.870 de afişări, în spatele Cehiei (23.000), Ungariei (15.900), Bulgariei (6.800), Albaniei (3.000) şi Ucrainei (2.900). Nicio altă ţară nu pare să fie atât de dependentă de o singură pretenţie la faimă.
Următorul eşalon de ţări este mult în urmă. ‘Clasa mondială slovacă’ obţine 219 afişări, cea lituaniană 189, estoniană 106, letonă 14, bosniacă opt, în timp ce ”clasa mondială moldovenească” dă zero afişări. Chiar şi pentru cei care nu sunt moldoveni, aceste valori cantitative sunt brute şi chiar nedrepte. Dar nu mai nedrepte decât ideea de a finanţa Grecia prin munca grea a ţărilor ex-comuniste din zona euro şi mai sărace, cum ar fi Estonia, Slovacia şi Slovenia, conchide articolul.
