Eseul lui Mircea Mihaies despre jurnalul intim si sinucidere, intitulat Cartile crude, a ajuns la a doua editie. A aparut acum la Editura Polirom, in eleganta colectie Plural M. Interesant ca aceasta reeditare are loc aproape in acelasi timp cu aparitia la aceeasi editura a unui alt volum al eseistului, despre viata si arta lui Leonard Cohen. Aceasta ca sa nu mai punem la socoteala o alta reeditare de-a sa, “De veghe in oglinda”, la Cartea Romaneasca.
Mircea Mihaies are talentul sa investigheze acele zone ale gandirii si sensibilitatii care sunt problematice. Critica lui literara se invecineaza cu eseul sau pe nesimtite devine eseu, fiindca ceea ce conteaza pentru un scriitor de factura sa nu este atat analiza ca atare, desfolierea, defalcarea obiectului in discutie, cat sinteza unor idei, faptul de a scoate in evidenta acele constante care definesc nu doar creatia unui autor sau a altuia, ci si o anumita tipologie creatoare. Cartile crude sunt alt nume, asadar, pentru ceea ce este cel mai delicat si riscant in viata unui om, gandul autodistrugerii si chiar al sinuciderii. Se poate spune, si asta lasa sa se inteleaga Mircea Mihaies din cartea sa, ca, aflat in fata unui asemenea gand, framantat si persecutat de o asemenea stare sufleteasca, este aproape imposibil sa nu pui mana pe un creion si o bucata de hartie si sa nu faci o serie de notatii. In acest fel ia nastere jurnalul intim, terapie, dar si incitare a mortii apropiate.
Foarte frumos eseistul scrie: “Lasand in loc urma de cerneala, scriitorul devine un simplu schelet acoperit de semne”. Autorii in discutie sunt celebri nu doar prin jurnalele lor, ci si prin restul operei. Care sunt acestia? Virginia Woolf, Sylvia Plath, Kafka, Drieu la Rochelle. Despre acesta din urma Mircea Mihaies spune: “Mizantrop cu oroarea contactelor imbecile, Drieu nu are nimic din profilul fascistului de rand. El e un vizionar, chiar daca de cele mai multe ori viziunile sale sunt proiectii distrugatoare, fantasme satanice. Raportandu-se in plan politic la posibilele modele induse de fortele beligerante, Drieu respinge cu violenta orice varianta venind dinspre stanga internationala”.
Sunt randuri importante deoarece pun in justa lumina un autor prea mult demonizat in tara sa dupa razboi.
Mircea Mihaies scrie sobru, fara izbucniri lirice, asa cum poate altul in locul lui, tentat de un asemenea subiect, ar fi procedat. Cartile crude nu sunt crude in sensul in care autorul a slefuit fiecare fraza si nu si-a permis nici un pic de diletantism. O asemenea lucrare ar fi necesara tuturor acelora care isi inchipuie ca jurnalul intim, cu toate dezvaluirile sale, nu ar trebui tinut sau, daca e scris, nu ar trebui sa ajunga pe mana celorlalti. Mihaies ne ajuta sa intelegem ca pana si in momentele sale cele mai disperate scriitorul ramane scriitor si de aceea scheletul sau corpul sau neinsufletit, oricat de sinistru ar arata, este acoperit de propriile pagini ca de un giulgiu care-l transfigureaza.
