14.4 C
București
miercuri, 27 martie 2024
AcasăSpecialCarte. Refugiaţii de lângă noi

Carte. Refugiaţii de lângă noi

De curând a apărut la editura Polirom volumul „Cer întunecat. Fuga unui copil din Afganistan în Marea Britanie”, scris de Gulwali Passarlay împreună cu Nadene Ghouri. După cum se dezvăluie încă din titlu, romanul spune povestea tulburătoare a unui puşti refugiat. În 2006, după ce tatăl şi bunicul lui au fost ucişi de armata americană, Gulwali Passarlay a fost trimis de mama sa departe de Afganistan.

Avea doar 12 ani.

Copilul a pornit într-o călătorie lungă şi anevoioasă, în cursul căreia a fost închis, a suferit de foame şi a fost victima cruzimii şi a violenţei. A fost cât pe ce să-şi piardă viaţa în adâncurile Mării Mediterane, a îndurat brutalitatea celor care ar fi trebuit să aibă grijă de copii şi a stat o lună într-un lagăr din Calais. A reuşit în cele din urmă să ajungă în Marea Britanie, unde a fost înscris la şcoală, fiind admis apoi la una dintre universităţile de elită din Regat.

„În perioada scrierii acestei cărţi – sfârşitul lui iulie 2015 – se ştia că mai bine de două mii de bărbaţi, femei şi copii s-au înecat în Marea Mediterană doar în acest an. Este posibil ca cifra neoficială să fie mult mai mare. Povestea lor s-a încheiat în felul în care începe cartea lui Gulwali, care ar fi putut fi foarte bine unul dintre ei, cu vocea stinsă în adîncurile apelor reci.

Vă las cu gîndul ăsta,” declara Nadene Ghouri.

Asemenea lui, mii de oameni îşi riscă viaţa încercând să fugă din zonele de conflict. Mulţi mor în cursul călătoriei; unii sunt trimişi înapoi, urmând să fie închişi sau omorâţi; puţini sunt cei ce supravieţuiesc şi ajung în ţări care le oferă o nouă şansă. Gulwali povesteşte despre hotărârea şi curajul care triumfă împotriva tuturor adversităţilor.

Despre această carte “The Times” scria că este: „o poveste impresionantă… o viaţă care a fost pe punctul de a se pierde înainte de vreme înfloreşte acum plină de speranţă.”

Gulwali Passarlay a ajuns în Marea Britanie după o călătorie plină de aventuri, care a durat un an şi l-a purtat prin opt ţări. Aici studiază ştiinţe politice la Universitatea din Manchester. Este membru al unor presti-
gioase grupuri politice, de ajutor şi de tineret şi intenţionează să candideze la un moment dat la preşedinţia Afganistanului. În 2012, înaintea Jocurilor Olimpice desfăşurate la Londra, a fost invitat să poarte torţa olimpică.

Nadene Ghouri, jurnalistă distinsă cu mai multe premii, a fost corespondentă pentru BBC şi pentru Al Jazeera English. Este coautoarea volumelor „The Favored Daughter” (bestseller New York Times) şi „Born into the Children of God.” A fost writer in residence la Gladstone’s Library, în Ţara Galilor. A consiliat Ministerul de Externe britanic şi mai multe agenţii internaţionale de ajutor cu privire la comunicarea strategică şi pentru consolidarea păcii. De asemenea, a format jurnalişti şi a ajutat la înfiinţarea unor posturi de radio în unele dintre cele mai periculoase ţări din lume.

Iată un fragment din cutremurătoarea poveste a acestui copil afgan:

“Faptul că mi-am pierdut tatăl a schimbat totul. Familia noastră a fost aruncată în haos. Mama şi fraţii mei mai mici au venit să stea cu noi, acasă la părinţii ei. Mătuşile mele s-au întors şi ele la casele părinţilor lor.

Şi nu era doar şocul de a-l pierde pe tata – aveam şi foarte puţini bani. În ţări ca Afganistanul, în cazul în care capul familiei este ucis, cei pe care îi lasă în urmă se vor confrunta cu mari greutăţi pentru a supravieţui.

Aveam o singură soluţie: registrele mari ale tatei din cabinetul lui medical – cele care detaliau datoriile pentru tratamente medicale. A rămas în seama mea şi a fraţilor mei să sunăm la cei care apăreau în registre şi să-i rugăm, să le cerem, apoi să-i implorăm să dea banii datoraţi familiei noastre. Detestam lucrul ăsta. De multe ori familiile respective erau mai strâmtorate decât noi, şi totuşi registrul menţiona totul, negru pe alb: de acolo urmau să vină următoarele noastre mese.

După o vreme ne-am întors în Hisarak, unde locuiserăm înainte de invazie. Aveam o familie extinsă enormă, iar oamenii
ne-au sprijinit foarte mult; diferite rude – inclusiv soţii surorilor tatei – au venit să stea cu noi şi să ne ajute. Dar cum bărbaţii familiei erau morţi, închişi sau, ca în cazul unchiului Lala, dispăruţi, rămânea ca fraţii mei şi cu mine să devenim bărbaţii casei.

Şi alte probleme începeau să apară. Reprezentanţii talibanilor începuseră să ne viziteze din ce în ce mai des. Voiau ca fratele meu şi cu mine să devenim luptători sau chiar atentatori sinucigaşi – martiri –, pentru a răzbuna moartea tatălui nostru.

Eram atât de furios, încât chiar voiam să fac asta. Hazrat şi Noor voiau acelaşi lucru. Noi trei nu vorbeam despre asta, dar cred că fiecare înţelegea instinctiv durerea celorlalţi. Dar mama ştia că un copil furios şi rănit nu poate înţelege consecinţele unei fapte atât de grave şi că suferinţa lui poate fi uşor manipulată.

Ea asistase la acea scenă îngrozitoare şi era de asemenea cuprinsă de furie şi durere – cu siguranţă multe femei pashtun şi-ar fi dorit ca fiii lor să se răzbune, chiar dacă ar fi însemnat să-şi piardă viaţa. Răzbunarea este o parte centrală, deşi deseori letală, a Pashtunwali: conform tradiţiei, dacă nu te răzbuni pe duşmanii tăi, dai greş ca bărbat.

Dar mama era influenţată de altceva – de credinţa ei profundă şi statornică. Mulţumită bunicului matern, avea o înţelegere autentică şi puternică a adevăratei legi islamice, religie care interzice luarea unei vieţi. Ea fusese învăţată că uciderea cuiva este un lucru greşit, chiar dacă motivele pot părea îndreptăţite. Fusese învăţată să încerce să ierte, să dea dovadă de compasiune şi să accepte evenimentele tragice drept voinţa Domnului. Nu i-a fost uşor, dar credinţa a ajutat-o să treacă peste pierderea tatălui meu.

Mama se temea şi pentru mine şi Hazrat, deoarece şi forţele americane îşi îndreptaseră atenţia către noi, presându-ne să devenim informatori. Voiau informaţii despre contactele unchiului şi despre locul în care ar fi putut fi depozitate armele talibanilor. Ea se temea că, dacă am fi pornit pe acest drum şi ne-am fi încurcat cu forţele NATO sau chiar cu autorităţile afgane care cooperau cu acestea, am fi fost consideraţi trădători şi omorâţi.

Era o teamă reală. Cunoşteam familii în care se întâmplase aşa ceva. Forţele americane ne abordau cu mare grijă: practic nu exista nici un contact direct. Contactele erau indirecte – prin scrisori şi mesageri. Aveam un prieten de familie care s-a dovedit a fi un informator al americanilor. Supravieţuise până atunci pentru că era un bărbat foarte puternic; atât de puternic, încât ni se spusese că putea solicita la nevoie atacuri aeriene americane.

Hazrat şi cu mine ne-am dus la el acasă pentru a încerca să aflăm informaţii despre unchii mei: tot nu ştiam la ce închisoare fuseseră duşi sau de ce anume erau acuzaţi.

Ne-am aşezat pe o canapea cu ornamente aurii în stil rococo şi am băut ceai.

— Cunoaşteţi zicala, băieţi? „Duşmanul duşmanului vostru este prietenul vostru.”

Bineînţeles că o ştiam. Era o zicală pashtu des întâlnită.

— Ar fi bine să v-o amintiţi acum. Voi face tot ce îmi stă în putere să vă sprijin şi să vă ajut, dar ar fi înţelept să vă gândiţi cine ar putea fi noii voştri prieteni.

Aveam rezerve în ceea ce-l privea. După cum ştiam toţi, lucra cu soldaţii americani, oferindu-le consultanţă pe diverse probleme de securitate locală, şi îmi făceam griji că ne-ar putea trage pe sfoară. Dar mai ştiam că ne cunoştea familia de mult timp şi că îl cunoscuse foarte bine pe tata, prin urmare speram că asta însemna ceva.

La sfârşitul întâlnirii ne-a îndemnat pe amândoi să avem grijă, spunându-ne direct că cei din forţele NATO voiau să lucrăm cu ei. Ne-a spus că, dacă nu făceam ce ne spuneau ei, exista pericolul să fim ucişi sau să ajungem în închisoarea Bagram. Ei erau în siguranţă. El o ştia şi o ştiam şi noi. De asemenea, ne-a spus clar că, dacă am face vreo mişcare înspre partea talibanilor, el ar afla. Caz în care ne-a spus limpede că nu putea şi nu avea să ne ajute.”  

Cele mai citite

Șoferii români preferă mașinile la mâna a doua din Germania, potrivit unui studiu

Multe mașini la mâna a doua sunt importate dintr-o țară în alta pentru a satisface cererea locală de vehicule rulate. Germania, Franța, Belgia și...

Mai mulți palestinieni au murit în încercarea de a ajunge la ajutoarele parașutate

Ajutoarele aruncate din avion au căzut în apă. Biroul de presă al guvernului din Gaza, condus de Hamas, susţine că 18 palestinieni au murit...

Tehnologia europeană din spatele mașinilor zburătoare a fost vândută în China

Tehnologia din spatele mașinilor zburătoare, dezvoltată inițial și testată cu succes în Europa, a fost cumpărată de o firmă chineză, notează BBC. Propulsat de un...
Ultima oră
Pe aceeași temă