Există cuvinte care sună atât de bine în administrație, încât te fac să uiți să întrebi ce se află în spatele lor: „transparență”, „predictibilitate”, „bună administrare”, „interes public”.
Camera Deputaților a adoptat legea care permite statului să încheie tranzacții pentru stingerea unor obligații, iar pentru imobilele din proprietatea privată a statului și tranzacțiile de peste 500.000 de lei, aprobarea va fi dată de Guvern.
Pe hârtie, pare un mecanism eficient. În locul unor litigii interminabile, statul poate negocia și poate închide rapid o problemă. Numai că eu mă uit la ce poate face această putere în mâna unui stat care nu are tocmai un istoric impecabil în administrarea patrimoniului. Până acum, licitația era una dintre principalele garanții că un bun al statului intră într-o competiție și că prețul nu este stabilit doar în spatele unor uși închise. Acum apare posibilitatea tranzacției negociate. Cât de transparentă va fi, de fapt, negocierea?
Un evaluator poate spune cât valorează un teren sau o clădire. Dar nu poate spune, dacă statul trebuia să renunțe la acel bun. Și nici dacă tranzacția era mai avantajoasă decât păstrarea patrimoniului sau organizarea unei licitații. Mai ales într-un moment în care există litigii de sute de milioane de euro, inclusiv disputa legată de achiziția vaccinurilor.
Nu spun că legea înseamnă automat vânzarea Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz sau Transgaz. Asta este o acuzație politică și nu rezultă din textul legii. Dar nici nu cred că trebuie să așteptăm prima tranzacție controversată, pentru a pune întrebări. Pentru că patrimoniul statului este, în realitate, patrimoniul nostru. Nu al Guvernului. Nu al ministrului. Nu al partidului aflat, vremelnic, la putere.
De aceea, „interesul public național” nu trebuie să fie o formulă introdusă într-un document, după ce decizia a fost luată. Trebuie să poată fi demonstrat înainte: ce primește statul, ce pierde, de ce tranzacția este mai bună decât licitația și cine răspunde dacă afacerea se dovedește proastă.
Eu nu vreau doar să știu că statul poate negocia. Vreau să știu cine îl poate opri, când negociază prost. Adevărata transparență nu se va vedea la prima tranzacție bună, ci la prima tranzacție proastă. Atunci vom afla dacă România și-a construit un instrument modern pentru protejarea interesului public sau doar o ușă mai largă prin care patrimoniul statului poate ieși, nestingherit.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
