Noi oamenii suntem niște mașinării complicate care, ca orice dizpozitiv, avem nevoie de o sursă de energie.
Deși corpul se cablează invizibil la mediul înconjurător, imaterialul necesită conectarea la o priză cu iubire. La începutul existenței noastre ne mufăm pofticioși la dragostea părinților, ulterior căutăm instinctual alte surse în jurul nostru: prieteni, iubiți sau proprii copii.
Nu m-aș fi pus pe filozofat dacă nu aș fi experimentat recent o scurtcircuitare a unuia din cabluri. Cel care mă leagă de fetița mea de vreo câțiva ani încoace. Deunăzi, s-a răzvrătit brusc de sub aripa mea de cloșcă protectoare și mi-a trântit negru în față că are poftă și de alte surse de iubire, nu doar de a mea. Teoretic pare firesc, practic m-am cam pus pe plâns. Am conștientizat într-o secundă pleiada de volți pe care îi preluam nestingherită de la ea. M-am trezit cu cablul în mână, neștiind pe moment încotro să-l îndrept.
Dacă nu ar fi fost acum această găleată cu apă rece aruncată pe față, probabil m-aș fi trezit mai târziu, pe la vârsta școlară, când ar fi adus în ghiozdan niște note proaste sau vreun comportament la limita reprobabilului, codițele colegei de bancă tăiate cu foarfeca sau o gumă de mestecat lipită de fața acesteia. Sau, mai târziu, vreo țigară stinsă de pervazul ferestrei de la camera ei sau o sticlă de busuioacă ascunsă printre manualele școlare. Și mai târziu, la începutul vieții ei de adult, un tânăr sau, ca să fiu politically corect, o tânără ce nu ar fi corespuns cu setul meu ascuns de principii și reguli. Citește mai mult pe www.like.noinu.ro
