Saga financiară a Greciei este vârful unui aisberg al problemelor de sustenabilitate a datoriei publice din multe economii avansate, nu doar din aşa-numitele state PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia şi Spania). OECD estimează de altfel în prezent că datoria publică raportată la PIB va ajunge în economiile dezvoltate la o medie de 100% din PIB. Fondul Monetar Internaţional a făcut publice estimări similare. În rândurile PIIGS, problemele nu se limitează doar la deficitele publice în exces şi ponderile ridicate ale datoriilor în PIB (indicatorii diferă între cele cinci ţări). Acolo există şi probleme legate de deficite externe, pierderi de competitivitate şi creşteri anemice.
Chiar şi acum un deceniu, aceste economii cedau importante cote de piaţă Chinei şi Asiei, pentru că în această din urmă regiune exporturile înglobează o cantitate mare de muncă şi oferă o valoare adăugată mică. După un deceniu în care salariile au crescut mai rapid decât productivitatea, costurile muncii pe unitatea de produs (şi rata de schimb reală bazată pe aceste costuri) s-au apreciat abrupt în ţările PIIGS. Pierderea competitivităţii în urma acestei evoluţii s-a manifestat, la rândul ei, prin deficite de cont curent ridicate şi o creştere încetinită. Lovitura de graţie a dat-o aprecierea monedei euro între 2002 şi 2008.
Aşadar, chiar dacă Grecia şi celelalte ţări PIIGS ar dispune de voinţa politică fermă de a reduce masiv deficitele fiscale imense – şi acesta este un mare „dacă”, având în vedere rezistenţa la tăieri de costuri şi creşteri de impozite -, contracţia fiscală va înrăutăţi, cel puţin pe termen scurt, actuala recesiune, fiindcă impozitele ridicate şi reducerea cheltuielilor vor avea un impact negativ asupra cererii agregate. Cu un PIB în scădere, atingerea unor anumite ţinte de deficit şi datorie (ca pondere în PIB) devine imposibilă. Într-adevăr, aceasta a fost capcana mortală a datoriilor în care a căzut şi Argentina între 1998 şi 2001.
Restabilirea unor rate susţinute de creştere implică o depreciere reală a monedei. Pentru a ajunge acolo, există doar trei posibilităţi. Una ar fi deflaţia, care reduce preţurile şi salariile cu 20-30%. Dar deflaţia este asociată recesiunii persistente (a se vedea din nou exemplul argentinian) şi nici un sistem politic şi social al vreunei ţări nu poate accepta ani şi ani de recesiune şi austeritate fiscală pentru a obţine deprecierea reală. Incapacitatea de plată şi ieşirea din zona euro ar avea loc cu mult înainte de a atinge ţinta.
A doua posibilitate ar fi ca ţările respective să urmărească modelul german de accelerare a reformelor structurale şi restructurării companiilor în vederea unui spor de productivitate în paralel cu o creştere moderată a salariilor. Dar Germaniei i-a trebuit un deceniu pentru a-şi reduce costul muncii prin această modalitate; dacă Grecia sau Spania s-ar apuca de treabă azi, costurile pe termen scurt ale realocării de resurse ar fi mari, în vreme ce beneficiul în termeni de creştere sporită ar întârzia prea mult să se arate.
În cele din urmă, s-ar putea ca moneda euro să se deprecieze subit, dar principalul beneficiar ar fi Germania. Iar pentru ca euro să scadă îndeajuns de mult, riscul incapacităţii de plată a Greciei şi contaminarea spread-urilor suverane din statele PIIGS ar trebui să fie într‑atât de mari, încât creşterea acestor spread-uri ar crea o recesiune cu două vârfuri negative înainte ca deprecierea monedei să devină benefică.
În lipsa unui miracol, Grecia pare aproape de insolvenţă. La debutul crizei sale, Argentina avea un deficit bugetar de 3%, o datorie publică de 50% din PIB şi un deficit de cont curent de 2% din PIB. Grecia stă incomparabil mai prost: 12,9% deficit bugetar, 120% datorie publică şi 10% deficit de cont curent. Aşa că va fi nevoie de un efort herculean, de noroc şi de sprijin din partea UE şi a FMI pentru a reduce probabilitatea incapacităţii de plată şi ieşirii din zona euro.
Grecia este mult prea interconectată pentru a permite prăbuşirea ei: din moment ce are o datorie publică de aproximativ 400 miliarde dolari – din care trei sferturi deţinute în străinătate în mare parte de instituţii financiare europene -, o intrare dezordonată în incapacitate de plată ar duce la pierderi masive şi la o criză de sistem. Mai mult, contaminarea spread-urilor suverane din alte ţări PIIGS ar fi extrem de ridicată, dezechilibrând mai multe dintre economiile naţionale ale acestor state.
Aşadar, în ciuda repulsiei resimţite de Germania şi Banca Centrală Europeană faţă de ideea unei „salvări financiare”, Grecia are în acest an nevoie de sprijin oficial financiar în condiţii într-atât de sustenabile încât să prevină alunecarea imediată din ilichiditate în insolvenţă. Dar sprijinul oficial va ţine Grecia în viaţă doar până la anul. Triada magică – ponderi sustenabile ale datoriei şi deficitului, o depreciere reală şi o reluare a creşterii – pare un obiectiv irealizabil chiar şi cu sprijin financiar oficial.
Toate operaţiunile de salvare derulate cu succes în ţări cu situaţii financiare la limită – Mexic, Coreea, Thailanda, Brazilia, Turcia – implică două condiţii: voinţa credibilă a statului de a impune austeritatea fiscală şi reformele structurale necesare pentru restabilirea sustenabilităţii şi reluarea creşterii; apoi, un sprijin financiar oficial de dimensiuni masive, pentru a evita o criză autogenerată de situaţia în care datoriile publice sau private pe termen scurt ajung la maturitate. Reforma fără bani la vedere nu funcţionează fiindcă investitorii nervoşi şi irascibili ar prefera să-şi scoată banii din ţară dacă ea nu dispune de rezervele valutare necesare pentru a preveni echivalentul unei retrageri în panică a pasivelor pe termen scurt dintr-o bancă.
Deci, după un plan total greşit care ar fi dat Greciei bani prea târziu – abia când ţara risca o criză de refinanţare – şi în condiţii de piaţă care ar fi făcut ca datoria să devină nesustenabilă, UE a revenit la calm şi a gândit o nouă schemă, mai apropiată de condiţionalitatea tipică pentru FMI: sprijin acordat în tranşe, cu o sumă avansată rapid şi o dobândă semiconcesivă.
Numai timpul va arăta dacă planul va funcţiona, adică dacă Grecia va ajunge să fie ilichidă, dar solvabilă, depinzând de austeritatea fiscală credibilă şi reformele structurale, cu sume mari sub formă de sprijin financiar. Dar, la fel cum s-a întâmplat cu Argentina, Rusia şi Ecuador, Grecia ar putea deveni insolvabilă dacă programul de ajustare eşuează în încercarea de a restabili sustenabilitatea datoriilor şi creşterea economică. Pentru moment, comunitatea oficială s-a hotărât să meargă înainte cu planul A; dacă acesta dă greş, planul B este cel al incapacităţii de plată, în vederea reducerii datoriei nesustenabile, alături de ieşirea Greciei din zona euro, pentru a permite depreciere şi restabilirea competitivităţii şi creşterii.
© Project Syndicate 2010 www.project-syndicate.org
Pentru un podcast al acestui comentariu în limba engleză, accesaţi http://media.blubrry.com/ps/media.libsyn.com/media/ps/lomborg58.mp3
