De curând, Remus Grecu a vernisat la Galeria Anaid Art prima sa expoziţie personală de la Bucureşti cu titlul „Silent Faces”, în care apar portretele celor mai cunoscuţi criminali ai lumii. În prezent, artistul trăieşte şi lucrează în Stockholm. Anul trecut, Grecu a primit medalia de bronz la Festivalul Cannes Lions pentru cele trei lucrări create în cadrul Proiectului Anti-Anorexia, trei reproduceri după Manet, Ingres şi Boucher.
Care a fost traseul carierei dumneavoastră?
Nu a fost şi nu este un traseu limpede, mai ales pentru faptul că de doi ani şi jumătate am luat totul de la capăt, mutându-mă în Stockholm, şi asta după cinci ani petrecuţi la Londra. În fiecare din aceste oraşe a trebuit să-mi reîncep viaţa cumva şi să-mi reconstruiesc traseul carierei şi al vieţii în general.
Unde v-aţi împlinit cel mai bine ca artist?
Cred că în Stockholm. Acolo am început să lucrez mai serios şi să vreau cumva mai mult, de pildă să încep să şi expun ceea ce fac. Însă, acest lucru s-a întâmplat sub influenţa experienţei pe care am trăit-o în Anglia.
De ce tocmai această expoziţie cu portrete de criminali? Vă fascinează răul?
Consider că omul este esenţa negativă sau pozitivă a tuturor lucrurilor. Totul există doar în comparaţie cu ce înseamnă sau gândeşte el. De aceea cred că omul este cel mai complicat, dar şi cel mai interesant subiect de abordat în artă. Mă interesează situaţiile extreme, angoasele prin care trece omul şi efectele produse de aceste experienţe.
Un exemplu ar fi criminalul şi fenomenul crimei pe care le-am abordat în expoziţia de la Galeria Anaid. Încerc să redau ceea ce se întâmplă înăuntrul lucrurilor şi nu exteriorul lor. Mă atrag lucrurile extreme, ori exagerat de frumoase, ori hidoase de-a dreptul, şi mă refer aici, în special, la imaginea omului care poate lua forme fizice oribile, ca acelea ale obezităţii sau anorexiei, sau care poate arăta extrem de frumos şi pur aşa cum este, de pildă, chipul unui copil.
Cât de prietenoasă este, din experienţa dvs., societatea românească cu arta plastică?
Eu nu mai trăiesc în România de aproape opt ani de zile, însă e vizibil cu ochiul liber că arta trăieşte în România cumva la marginea societăţii. Arta în general este un fenomen mai special şi nu tocmai uşor de digerat de marea masă. În alte ţări însă, şi mă refer mai ales la cele din vestul şi nordul Europei, există un cerc mai larg de oameni implicaţi în artă şi în promovarea ei.
Nu se poate însă spune că românii nu au totuşi o mare toleranţă faţă de anumite forme de artă. Dacă mă refer fie şi numai la ansamblul acela monstruos de „sculptură” din fata Teatrului Naţional pe care se pare că societatea românească l-a acceptat şi îl acceptă în continuare cu plăcere. Uite deci că se poate şi că societatea românească este foarte friendly cu un anumit gen de artă pe care eu îl văd ca fiind realmente un kitsch grotesc.
Ce vă preocupă ca artist, ce vă mână-n luptă?
În general, mă interesează să dau o anumită stare imaginilor pe care le creez. Sunt preocupat nu atât de mult de imaginea fizică a subiectului, cât de psihologia lui. Încerc să creez fizicul ca imagine în contextul unei existenţe psihologice, ca în cazul expoziţiei cu criminalii. Nu mă interesează să redau imagini de dragul imaginii.
Ca să parafrazez titlul unei piese de teatru, cine mai are nevoie azi de artă?
Nevoie de artă?! Nu ştiu câtă nevoie de artă există în zilele noastre, însă e cert că arta este o realitate care ne atrage şi de multe ori ne intrigă pe fiecare dintre noi, în moduri diferite, desigur. Unii doar mimează nevoia de artă, în timp ce alţii văd arta ca pe un element indispensabil vieţii lor. Încă mai sunt şi vor fi întotdeauna oameni care realmente au nevoie de artă, chiar dacă aceştia sunt în număr mic.
Apoi, există spiritul turmei din care fac parte cei ce vin şi pleacă de la o expoziţie fără să înţeleagă mare lucru, doar pentru a-şi face lor imagine. Îi vezi peste tot în marile muzee ale lumii, genul acela de turist fără coloană vertebrală care se uită la operele de artă doar prin lentila aparatului foto ca să aibă ce arăta prietenilor când se întorc acasă.
Şi mai sunt şi cei care au nevoie de artă în sensul în care arta înseamnă bani, mă refer aici la aceia care privesc arta ca pe o monedă convertibilă sigură. Pentru aceştia, arta e o afacere care le poate oferi stabilitate financiară şi atât. Din păcate, de cele mai multe ori, din această categorie de oameni provin cei care fac jocurile în artă, cei care dictează modele şi care canalizează în direcţia dorită de ei nevoia de artă a maselor.
Este o lume care mie îmi produce silă.
INFLUENŢĂ
„Artistul care mi-a schimbat cu adevărat viziunea este Andrei Tarkovski”
Care sunt artiştii care au avut un cuvânt de spus în formarea dvs.?
În trecut, am fost ghidat de arta pictorilor clasici. Însă o făceam la un nivel destul de naiv, mă lăsam influenţat de lucrurile nu tocmai esenţiale din opera artiştilor respectivi. Acum însă privesc cu mult respect şi munca unor artişti contemporani cum ar fi Matthew Barney sau Do-Ho Suh. Însă, artistul despre care pot spune că mi-a schimbat cu adevărat viziunea, nu doar în modul în care privesc arta, ci şi viaţa însăşi, este Andrei Tarkovski. Opera lui Tarkovski reprezintă pentru mine gradul cel mai înalt de percepere şi înţelegere a Creaţiei.
