Dacă arunci o simplă privire în trecutul apropiat – mă gândesc la perioada care va intra în istorie sub denumirea sarcastică de „Perioada guvernelor-clonă Boc” – rămâi surprins de câte ori şi cu câte prilejuri a survenit în prim plan procedura asumării răspunderii guvernamentale pentru anumite legi şi măsuri. Legile austerităţii în general, legea Pensiilor, legea Salarizării, legea Educaţiei, toate împreună şi fiecare pe rând au ajuns, mai devreme sau mai târziu, după dezbateri diverse şi luări de poziţii plurale, în impas, aducând guvernul în corzi. Când celelalte mijloace legale au fost epuizate, în fiecare dintre cazurile menţionate premierul a ieşi în prim-plan anunţând asumarea răspunderii guvernamentale.
Mă întreb însă dacă lumea în general şi şeful executivului în particular ştiu cu adevărat ce anume înseamnă asumarea răspunderii în literă şi spirit. Ca principiu, ea se referă la exigenţa ca reprezentanţii democratic stabiliţi ai poporului să răspundă în faţa celor reprezentaţi de ei cu privire la gestionarea propriilor oficii, acte de putere şi îndatoriri, măcar în cazurile flagrante de eşec, incompetenţă sau înşelare. Astfel de bilanţuri ar trebui să aibă loc în faţa partidului politic propriu şi a alegătorilor lor. Membrii guvernelor se cuvine să răspundă de hotărârile şi de faptele lor în faţa parlamentului, a partidelor şi a societăţii civile, întrucât toate acestea sunt atinse de activitatea guvernului.
În România actuală survin câteva particularizări interesante şi semnificative, atât la nivel legislativ, cât şi ca urmare a practicilor curente. Potrivit Constituţiei, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Faptul rămâne însă o pură probă de retorică politică şi de paradă gestuală dacă nu este urmat de dezbateri consistente din care să decurgă în mod necesar şi legic poziţia celor două camere. Totodată, având în vedere seriozitatea – să nu zic gravitatea – procedurală a actului în cauză, acestea s-ar cuveni însoţite de o dezbatere cât mai animată şi mai consistentă în societatea civilă, rezultatele acesteia din urmă fiind, la rândul lor, chemate să contribuie la formularea unei concluzii şi a unei conduite politice în cazul dat. Ce se întâmplă dacă asumarea răspunderii nu a convins nici Parlamentul, nici societatea civilă? Guvernul va fi demis prin moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, în caz că ea a fost votată de o majoreitate de parlamentari. Dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se considera adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.
Socotindu-se că preşedinţia îndeplineşte un rol constituţional de arbitraj, în cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate, dezbaterea acesteia se face în şedinţă comună a celor două camere. Şi astfel, mecanismul de control şi echilibrare asigură suplimentar, acolo unde este necesar, o soluţionare cu adevărat democratică a dezbaterii în jurul asumării răspunderii. Anomaliile vieţii noastre politice fac însă ca acest rezonabil mecanism să nu fie funcţional. În primul rând, atrage atenţia faptul că tot mai multe legi sunt impuse pe agendă prin recursul la asumarea răspunderii guvernamentale, semn că metodele bătătorite au dat faliment. Aceasta face ca funcţionarea balansată a puterilor în stat să fie pusă în pericol, fiindcă executivului îi revine şi un rol apăsat de promotor de legislaţie nouă, substituindu-se, măcar în parte, parlamentului. Dacă adăugăm că, la noi, o altă parte a deciziilor de modificare a sistemului de legi devine efectivă prin ordonanţe de uergenţă, semnele de întrebare cu privire la democraţia noastră cotidiană îşi sporesc numărul.
Ar mai fi şi chestiunea celor trei zile socotite suficiente pentru obţinerea unei decizii în situaţia dată. Într-un stat unde se recurge doar în mod excepţional şi rarissim la asumarea răspunderii, excepţia nu tulbură ordinea. Dar când repetiţia banalizează aplicarea acestei proceduri, trei zile în fiecare caz sunt prea puţine pentru mobilizarea la dezbateri bine documentate şi fructoase a parlamentarilor. Ce să mai vorbim de restul societăţii?! Cât despre cazul în care preşedintele poate întoarce proiectul la camerele reunite, este valabil atunci când deţinătorul funcţiei prezidenţiale îşi ia rolul de mediator şi factor de echilibru în serios. Altminteri, în caz de apatie sau de hipervoluntarism la Palatul Cotroceni, lucrurile nu pot merge bine. Adaug că, în ultimii douăzeci de ani, niciun ministru nu a fost judecat şi condamnat pentru erorile sau abuzurile lui, deşi avem cazuri notorii în care o justiţie necoruptă ar fi recurs la asta (campionii literei „R”: Remeş, Ridzi). Tot asumând şi iar asumând răspunderea, Emil Boc ştie că şi dacă ar scufunda ţara, nu va păţi nimic, iar asumarea devine asomare a răspunderii.
