Unele ţări au o lejeritate naturală de a se raporta la conceptul puterii strategice şi de a trăi realitatea acestuia. În mod evident, a fost în secolul al XVII-lea cazul Franţei Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea; astăzi e cazul Chinei, a cărei conducere se simte foarte confortabil cu jocul clasic european al echilibrului de putere.
E clar că India intră în altă categorie. În termeni economici, încrederea de sine a Indiei a fost sporită de modul în care Occidentul o priveşte, marcat de un amestec dintre respect şi lăcomie: „Ce afaceri pot să fac pe o asemenea piaţă emergentă, cu o populaţie care o va depăşi foarte curând pe cea a oricărei alte ţări din lume?”.
Dar pentru a înţelege raporturile politice şi diplomatice ale Indiei cu lumea exterioară, comparaţia care explică cel mai bine situaţia este cea cu America din 1920. La fel cum s-a întâmplat cu Statele Unite după primul război mondial, India realizează că statutul şi rolul său au suferit transformări profunde în ultimele două decenii. Şi, tot la fel ca America de atunci, nici India nu se simte prea bine în exerciţiul puterii globale.
Istoria şi cultura Indiei, de la împăratul mitic Asoka din secolul al III-lea î.e.n. şi până la Gandhi, obligă această ţară să pună un accent deosebit pe latura etică şi să se considere o naţiune „excepţională” în relaţie cu lumea. Spre deosebire de China, Indiei îi vine greu să se adapteze la statutul de „mare putere” în ascensiune. Ar fi, desigur, o exagerare majoră să vorbim despre un „complex de inferioritate” indian. Şi totuşi, India se compară constant cu China, rămâne obsedată de Pakistan şi a început de curând să analizeze mai critic relaţia cu SUA.
E un lucru natural pentru India să-şi proclame o superioritate „democratică” faţă de China şi să admită concomitent că la toate capitolele strategice joacă într-o altă ligă. Dar este oare posibil să facem o comparaţie între ceea ce un intelectual indian numea „omul chinez robotizat” şi vasta diversitate umană din India?
India pare să fie mai îngrijorată decât oricând de evoluţia Chinei. Rolul acesteia din G-20, combinat cu relativul – dacă nu chiar absolutul – declin al puterilor occidentale, pare să fi consolidat atât poziţia adepţilor liniei dure de la Beijing, cât şi naţionalismul unei ţări astăzi aparent mai reticent ca oricând să accepte orice critici în dosarul drepturilor omului. Contemplată de la New Delhi, imaginea unei Chine raţionale, prudente şi satisfăcute – o imagine „vândută” lumii de Lee Kuan Yew, ministrul mentor din Singapore – nu e chiar atât de evidentă.
Şi în privinţa Pakistanului se pare că Indiei îi lipseşte încrederea de sine. Pe toate fronturile – demografie, economie, forţă militară, politică – India depăşeşte cu mult Pakistanul, dar are aerul că nu ştie cum să se raporteze la vecinul din nord-vest şi, mai ales, cu cine să discute din guvernul acestuia.
Cea mai mare democraţie din lume nu poate spune deschis că aproape prefera dictatura militară a generalului Pervez Musharraf haosului de acum. De fapt, ceea ce primează în India este un sentiment profund de frustrare faţă de Pakistan. Încercările Indiei de deschidere a unui dialog au rămas în majoritatea lor fără răspuns, iar când oficialii indieni îşi exprimă dezaprobarea, SUA, dacă nu chiar comunitatea internaţională, îi acuză de comportament iresponsabil.
India nu pare să creadă că America şi aliaţii săi pot avea cu adevărat „success” în Afganistan, dar nici nu e dispusă să accepte reîntoarcerea la putere a talibanilor, evoluţie care ar putea conduce la o ulterioară talibanizare a Pakistanului. India pare să aibă o atitudine „europeană” în problema Afganistanului – e dispusă să trimită bani şi experţi, dar nu trupe.
Îngrijorările şi frustrările faţă de situaţia din Afganistan şi Pakistan se traduc într-un amestec de deziluzie şi iritare faţă de americani, care, în optica de la New Delhi, le permit oficialilor pakistanezi să-i manipuleze. India nu se poate hotărî dacă americanii sunt, pur şi simplu, naivi sau duplicitari; în orice caz însă, India nu se simte confortabil în situaţia dată.
Oricum ar sta lucrurile, noua cordialitate în relaţiile dintre India şi Rusia, simbolizată de recenta vizită a premierului rus Vladimir Putin, nu semnifică o mare răsturnare a alianţelor, aşa cum s-a întâmplat cu ruptura indo-rusă din anii ’90. Schimburile economice ale Indiei cu Rusia echivalează cu doar o cincime a celor cu China. Ceea ce primează acum la New Delhi şi Moscova e simplul pragmatism.
Deşi Europa ocupă un loc în viziunea Indiei asupra lumii, pentru New Delhi (la fel cum e şi pentru Beijing) Europa reprezintă, în primul rând, o realitate economică decât una politică. În politică relaţiile bilaterale primează, iar din acest punct de vedere, Franţa şi Germania par mai importante decât Marea Britanie. Epoca Raj poate că e vizibilă pe faţadele clădirilor din New Delhi şi pe uniformele armatei indiene, dar Marea Britanie şi-a pierdut orice avantaj competiţional pe care l-a deţinut vreodată în India. Trecutul chiar e de domeniul trecutului.
Relaţia inconfortabilă a Indiei cu puterea strategică şi asemănarea cu o gigantică Uniune Europeană, unită doar de limba engleză, reflectă căutarea unei noi identităţi internaţionale. În această căutare, India are handicapul lipsei de experienţă în exerciţiul puterii la scară mare. India nu e pe cale să devină a doua Chină – îi lipsesc nu doar mijloacele, ci şi ambiţia. Acesta este un alt motiv pentru Occident de a investi şi a se implica în India.
www.project-syndicate.org
Pentru un podcast al acestui comentariu în limba engleză, accesaţi
http://media.blubrry.com/ps/media.libsyn.com/media/ps/moisi53.mp3
