Alexander Nikolaievici Sokurov s-a născut pe 14 iunie 1951 în Siberia, pe lângă Irkutsk, în familia unui ofiţer al armatei ruse. A terminat în 1974 Facultatea de Istorie a Universităţii din Novgorod, lucru ce explică multitudinea de pelicule istorice din opera sa. Un an mai târziu a intrat la Institutul de Cinematografie din Moscova unde l-a cunoscut pe Tarkovski despre care mărturiseşte că i-a influenţat puternic opera.
Încă de la primele sale filme, Sokurov a avut de furcă serios cu cenzura sovietică, aproape toate încercările sale de tinereţe fiind pur şi simplu interzise. Din acea perioadă datează o serie de documentare cu personalităţi pe cât de puternice pe atât de controversate cum a fost, de pildă, interviul-fluviu cu Alexandr Soljeniţîn, patriarhul disidenţei anticomuniste, care nu s-a sfiit să povestească şi în film cumplitele sale experienţe din gulag, mărturii ce la vremea la care fuseseră transpuse în literatură au zguduit întreaga lume spre nefericirea intelectualilor francezi de stânga care continuau să viseze la comunism ca spre cea mai bună dintre lumile posibile.
Încă de la sfârşitul anilor ’80 filmele lui Sokurov încep să fie cunoscute şi în străinătate, capodopera sa fiind considerată „Arca rusească”, film din 2002, care pe lângă calităţile artistice deosebite reprezintă şi o premieră în tehnica cinematografică. Este primul film de lungmetraj filmat într-un singur cadru, regizorul dând o singură dată „motor” şi spunând „stop” la finalul filmului.
Această excepţională realizare a putut fi făcută datorită locaţiei unde s-a filmat acţiunea, şi anume în Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg. Un vizitator din zilele noastre este însoţit de un ghid, de fapt un duh din alte vremuri, care, purtându-l din încăpere-n încăpere, îi prezintă oaspetelui întreaga istorie a Rusiei.
Filmul beneficiază şi de sute de figuranţi, actori şi dansatori, reprezentând milioanele de ruşi care au participat la devenirea ţării lor cu nebunie, frenezie şi iresponsabilitate ca la un sângeros bal mascat, într-un soi de noapte a Valpurgiei în variantă slavă.
Hitler, Lenin şi împăratul Hirohito
Sokurov nu este un simplu observator al istoriei. El ia ca un copil curios această „jucărie” în mâini şi o desface în bucăţi în încercarea de a-i descoperi mecanismul de funcţionare.
Această curiozitate a stat şi la baza tetralogiei sale despre puterea ca formă supremă de corupţie care a început cu un film despre Hitler („Moloch), a continuat cu câte unul despre Lenin („Taurul”) şi împăratul Hirohito ( „Soarele”) şi s-a încheiat cu „Faust”, ajungând astfel de la obiectul ispitei, puterea, la ispititor, diavolul însuşi.
Filmul „Moloch” a fost primit la vremea lui cu sprâncenele ridicate a mirare pentru că prezenta un Hitler cât se poate de uman.Un bărbat iubit (pe care femeia lui îl alinta tandru „Ady”) care avea, săracul, probleme cu stomacul (asta pentru că, vegetarian fiind, mâncase nişte alge ciudate pe care i le prescrisese medicul), suferea de o serie de sensibilităţi emoţionale si simţea nevoia acuta de atenţie şi aşa mai departe. Un om ca oricare altul. Până şi durerea de burtă ni se pare un factor comun.
Contrar impresiei criticilor, demersul lui Sokurov nu consta în încercarea de a-l umaniza şi a-l reabilita pe pe Hitler ci tocmai în a demonstra că orice om, oricât ar părea el de şters la prima vedere, este un potenţial dictator.
Deşi unii critici susţin că noul său film de succes, „Faust”, nu are nici o legătură cu prezentul, acţiunea fiind plasată în secolul XIX, e greu de crezut că profesorul Sokurov nu ne va ţine şi de această dată o lecţie importantă şi dătătoare de nelinişti despre mecanismele puterii.
