La ICR Bucuresti, Constantin Popescu si-a prezentat miercuri, in premiera absoluta, cel mai nou scurtmetraj, "Apa". Termenul de scurtmetraj e putin impropriu. Filmul are cu putin peste 30 de minute, este produs de Filmex si ii are in distributie pe Dragos Bucur, Andi Vasluianu, Mihai Constantin si Ion Bechet. Constantin Popescu a scris scenariul plecand de la povestirea "Eclipsa" a lui D.R. Popescu (nici o legatura de rudenie intre cei doi). Filmul depaseste cadrul unui film de razboi si impune un stil regizoral propriu, care se apropie, dupa cum a spus Andrei Gorzo in prezentarea sa, de un cinematograf mai degraba existential.
"Apa" si celelalte doua filme ale cineastului, "Apartamentul" si "Canton", sunt inrudite. Ele alcatuiesc o serie despre incomunicare – spune autorul, despre greseala – credem noi. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand Romania nu intorsese armele, trei romani se afla izolati intr-o transee, pandindu-i pe rusii aflati in transeea din fata. E cald, mustele bazaie, tacerea arde. Sublocotenentul roman e pe moarte. "O sa crapam dracu’. Ne topim… Dac-ar da o ploaie…", sunt primele cuvinte, spuse de Iordan (Andi Vasluianu), dupa care urmeaza o ploaie torentiala, albastra, parca din alt capitol. Filmul curge fara multe replici, construind o atmosfera uscata si absurda, pentru ca, la fel ca personajele din celelalte doua filme, nici eroii din "Apa" n-au unde sa plece. Aparatul de filmat, manevrat de Liviu Marghidan, preia de multe ori rolul binoclului folosit de ofiterul interpretat de Dragos Bucur sau inregistreaza detaliile – furnicile, mustele, o gamela pe jos, in praf. Imaginea este extrem de clara si de frumoasa (s-a filmat in cinemascop). La adancimea transeei care seamana cu o groapa de mormant filmul pare sa functioneze la nivelul organicului. Peretii de pamant capata textura lemnoasa. E o lume ce se prafuieste incet si se dezagrega. Gestul ofiterului care il impusca pe rusul (Ion Bechet) cu care soldatul Dobre (Mihai Constantin) legase o relatie speciala, printr-un armistitiu trecut de legea militara (ce le-a permis sa se racoreasca la fantana de la jumatatea distantei), e greseala iremediabila. Rusul moare, iar soldatul descopera ca alti rusi nu mai exista. Pretul libertatii a fost prea mare, caci libertatea nu se masoara in distante exterioare. Cu norii care se strang pe cer se termina si filmul, iar pana la ploaia ce curge din off pe genericul final mai e loc de un rand: "Pentru Cristi (n. red. – Nemescu) si Otto (n. red. – Andrei Toncu)". Cercul se inchide si promite sa se deschida din nou. Caci: "Erau inceputurile moi ale cercului. Gradinile justificate…", spune motto-ul filmului, luat din Gellu Naum ("Focul negru").
Plecand de la o poveste ce trateaza armistitiul ca pauza de umanitate in desfasurarea absurda a razboiului, si dincolo de firescul vietii de pe front (pe care o stim din filme mai ales sub haina ei eroica), filmul trimite spre placile largi ale conditiei umane, spre imposibilitatea de a fi altfel decat ceea ce suntem – niste prizonieri ai propriilor noastre existente.
