Profesorul Andre Liebich este unul dintre cei mai reputaţi specialişti în istoria Războiului Rece şi în cea a Rusiei de după primul război mondial. El predă la Graduate Institute Of International and Development Studies de la Geneva. A mai predat la Université du Quebec à Montréal şi a fost asociat la mai multe universităţi şi centre de cercetare din Europa şi Statele Unite: Oxford (1972-1973), Harvard (1979-1980, 1986-1987), Hoover Institution (1983-1984), Kennan Institute, Woodrow Wilson Center (1985, 1987), Institute for Advanced Studies, Princeton (1997-1978), Institute of Historical Research, Londra (2002-2003). Andre Liebich a acordat un interviu României libere.
Domnule profesor, cum vedeţi acum relaţiile dintre statele Europei de Est şi cele care, precum Rusia, sunt moştenitoarele Uniunii Sovietice?
Andre Liebich: Mai întâi, cred că termenul de Europa de Est a ieşit din uz. Altădată vorbeam de Europa de Est pentru că era blocul sovietic. Astăzi, aceste ţări au mândria de a face parte din Europa Centrală. De asemenea, pentru ţările care sunt membre ale Uniunii Europene este dificil să vorbească în termenii Est şi Vest. Putem vorbi, mai degrabă, de noua şi de vechea Europă, de asemenea, putem vorbi de ţări emergente şi de ţări deja supradezvoltate. În ceea ce priveşte întrebarea dumneavoastră despre relaţiile ţărilor din această parte a Europei şi cele din vechea Uniune Sovietică, cred că primul impuls a fost acela de a tăia toate legăturile, de a tăia din scurt tot ceea ce reprezenta o legătură cu trecutul. Mai apoi, în anii 1990, Rusia a cunoscut o perioadă foarte dificilă, o perioadă în care nu a fost în măsură să se afirme în exterior. Nu mai este acest caz, după anul 2000, dacă ne gândim la dependenţa energetică a statelor din această parte a Europei faţă de Rusia, apoi ne gândim la afirmarea Rusiei ca putere în timpul lui Vladimir Putin, de gândim şi la îmbogăţirea Rusiei, graţie afacerilor energetice. Rusia este acum un partener puternic, de care trebuie să ţii seama în această parte a Europei, pentru început din perspectiva relaţiilor energetice, dar, din ce în ce mai mult, Rusia se angajează în investiţii în această parte a Europei, în reafirmarea legăturilor care existau altădată. Noua generaţie nu are amintiri legate de zilele proaste din perioada blocului sovietic. Bineînţeles, au auzit poveştile părinţilor, au citit despre ea din cărţile de istorie, există o reţinere legată de Rusia, dar nu este sentimentul care exista acum 25 de ani. Iar un alt factor, cred interesant este Europa de Vest, Vechea Europă, ţările care formează inima Uniunii Europene. Aceste ţări sunt azi într-o postură proastă, după cum ştiţi deja. Aceste ţări nu mai sunt în măsură să joace rolul unui motor al dezvoltării economice, rol la care ne-am fi aşteptat, de a ajuta într-o manieră importantă aceste ţări care sunt noi membri ai Uniunii Europene. Chiar şi dintr-o perspectivă care ţine de securitate, aceste ţări, precum România, au intrat în joc, însă puţin cam tardiv, pentru că America şi-a întors privirea dinspre Europa spre alte zone. Aşadar, cred că această parte a Europei a cam pierdut trenul integrării europene, pe de o parte, şi cel al aranjamentelor de securitate, aşa cum vă spuneam despre americani, pe de altă parte. Acesta este motivul pentru care ele trebuie să ţină seama oricum de Rusia, care este aproape, America este departe, Franţa şi Germania au propriile lor griji. Aceste ţări din Europa de Est au fost lăsate de multe ori deoparte şi încă sunt lăsate, într-o mare măsură, de aceea trebuie să întreţină relaţiile cu marele vecin rus, care este aproape de ele.
Rusia foloseşte Transnistria ca pe un joker
Dar pentru o ţară precum România, putem vorbi de o relaţie de parteneriat sau de una de adversitate, în contextul în care armata rusească este încă prezentă în Transnistria?
Andre Liebich: Într-adevăr, Rusia s-a angajat să se retragă din Transnistria la Conferinţa de la Istanbul din 1999, lucru pe care nu l-a făcut în întregime. Mi se pare că sunt raţiuni multiple pentru acest lucru, între care faptul că relaţiile globale dintre Rusia şi ţările din jur s-au degradat atât de mult încât Rusia a decis să menţină această carte, acest joker, pentru a negocia diferite lucruri foarte importante. Nu cred că Rusia ţine foarte mult la Transnistria în sine. În fond, este o enclavă, o zonă care nu este limitrofă Rusiei, într-o parte a lumii dinamică. Prezenţa Rusiei este slabă acolo, chiar dacă sunt soldaţi ruşi şi armament, însă mulţi au fost retraşi, de aceea am spus că nu cred că Rusia ţine la Transnistria în sine, ci doar ca la o carte pe care o poate juca în cadrul unei negocieri mult mai importante, atât cu Moldova, cât şi cu alte ţări.
Sunt două categorii de ţări în regiuni: ţări care au devenit membre ale Uniunii Europene, alte NATO, şi ţări care nu au reuşit acest lucru, cum sunt Republica Moldova, Ucraina sau Serbia. Cum vedeţi dumneavoastră viitorul acestor două categorii de ţări?
Andrei Liebich: Da, est clar că ţările care nu au fost legate de Uniunea Europeană au rămas în urmă, pentru că Uniunea Europeană ”is the olny game in town”, adică nu există alternative reale la Uniunea Europeană. Cu certitudine, acum Rusia încearcă să creeze o Uniune Euroasiatică, în care caută să atragă Ucraina şi Moldova, dar această uniune nu este o opţiune veritabilă. Aşadar, ţările Europei Centrale care încă nu sunt membre ale Uniunii Europene vor să i se alăture. Toată lumea recunoaşte că această alăturare nu este un panaceu. Acum 20 de ani, părea că aderarea la Uniunea Europeană este o soluţie pentru toată lumea, pentru toate problemele economice, politice, inclusiv corupţia, absenţa statului de drept. Acum este clar că, dacă o ţară intră în Uniunea Europeană nu devine dintr-o dată Danemarca, de exemplu. Ultima ţară care a intrat în Uniunea Europeană, Croaţia, a aderat aproape contra voinţei sale, pentru că nu sunt cu adevărat soluţiile pe care le-ar fi aşteptat.
Uniunea Europeană este obosită de extindere
Cum vi se pare viitorul Republicii Moldova?
Andre Liebich: Există, într-adevăr, o dorinţă manifestă de a adera la Uniunea Europeană. Însă cred că Uniunea Europeană este obosită de procesul de extindere, iar Moldova este oricum cea mai săracă ţară din Europa. Ultimul lucru de care Bruxelles-ul are nevoie este acela de a contracta încă o ipotecă grea. Este adevărat că e vorba de o ţară mică, nu costă mare lucru, dar nu văd ceea ce Moldova ar putea aduce ca beneficiu Uniunii Europene. Cu excepţia problemelor! Pentru că este clar că dacă Moldova va adera la Uniunea Europeană, Transnistria se va separa, va fi încurajată să îşi găsească propria sa cale. Chiar şi găgăuzii vor fi tentaţi să îşi declare propria lor independenţă. Acolo este o problemă asemănătoare cu cea cipriotă, de care cu adevărat Bruxelles-ul nu are nevoie. Ştiu că România ţine foarte mult ca Moldova să fie integrată, ca ea să redevină o parte a României. Însă acest lucru nu ţine doar de România. Celelalte ţări nu văd aderarea Moldovei ca pe o prioritate sau ca pe o dorinţă.
Aveţi un sfat pentru români în relaţia cu Rusia?
Andrei Liebich: Rusia are foarte multe de oferit. Este o ţară imensă şi bogată în materii prime, care şi-a dezvoltat şi un substanţia fond de rezervă. Cred că România are tot interesul să fie deschisă faţă de investiţiile ruseşti, chiar dacă aceste investiţii străine nu sunt niciodată neutre, ci atrag şi implicaţii politice. Dar cred că România are dreptul să îşi echilibreze investiţiile cu cele venite de peste Atlantic, din Europa de Vest. Cred că România are un rol de jucat între aceste două lumi. Nu cred că ideea ca ea să fie în avangarda NATO, ca un dragon contra Rusiei serveşte interesului României. Pot să spun că sunt sceptic în privinţa proiectului instalării scutului antirachetă, chiar a unor baze permanente ale NATO în România. Nu cred că acest lucru serveşte interesului românesc, ci celui al Washingtonului, însă nici măcar acest lucru nu este cert pentru mine.
