Cuvintele ambasadorului SUA în Republica Moldova privind individualitatea politică și etnică a acestui stat în raport cu România au reprezentat un duș rece pentru naționaliștii români și analiștii de carton de pe malurile Dâmboviței.
James Pettit a tras un semnal de avertisment (a shot across our bow) în privința cursului politicii externe românești: SUA nu vor sprijini și nu vor recunoaște o eventuală „unire“ a României cu Republica Moldova. Clarificarea poziției americane pe această temă a fost necesară, cel mai probabil, în urma intensificării în România a acțiunilor și discursului pro-unire din ultima perioadă.
Momentul a fost foarte bine ales: aniversarea a 25 de ani de independență a R. Moldova, iar în România – a 100 de ani de la intrarea în Primul Război Mondial de partea Antantei. Reacțiile virulente, venite mai ales de pe acest mal al Prutului, nu se datorează neapărat faptului că la București că ar fi în cărți o „re-unificare“ cu Basarabia, alias Republica Moldova, ci pentru că James Pettit a stricat socotelile electorale ale unor forțe politice locale.
În ultimii ani, în spațiul public românesc, tema unirii cu Moldova a devenit o mantră electorală, datorită prizei acesteia la public. În 2015, în jur de două treimi din români doreau unirea cu „frații“ de peste Prut, cifre care cu greu pot fi ignorate în România de către politicieni, având în vedere gradul scăzut de participare politică și tentația populismului. Așa că nu e de mirare succesul mișcării unioniste de la noi din țară și influența acesteia: apariția unui grup parlamentar denumit pompos „Prietenii unirii“, succesul public al mișcării „Acțiunea 2012“, asumarea de către PMP a reunificării ca obiectiv în programul politic, fundații care beneficiază de fonduri ale statului român pentru a demara varii proiecte în regiunea Mării Negre și faptul că toate zidurile din București și cred că și în celelalte orașe mari sunt mâzgălite cu sloganul „Basarabia e România!“. Practic, unirea cu Republica Moldova a devenit pentru o bună parte din elita politică românească un fel de proiect de țară, deși unul vădit lipsit de conținut.
Citește continuarea textului în Revista 22.
