Istoricii francezi, care nu inceteaza sa analizeze revolutia franceza din 1789, au intocmit o lista de o mie de cauze ale acestui enorm cataclism social, cu o rezonanta atat de puternica in Europa. Ar fi interesant de analizat in acelasi fel caderea comunismului, cu toata paleta sa de cauze, de la cele economice la cele viscerale, de la cele politice la cele sexuale, de la cele sociale la cele medicale. Pentru ca printre cauzele caderii comunismului unele nici nu pot fi plasate in categorii asa-zis stiintifice. Cum sa definesti, de exemplu, sila universala care a minat si ea din interior sistemul, altfel spus faptul ca pana si securistilor si celor pusi de fapt sa apere sistemul le era sila de el?
Eu doresc sa analizez insa o alta cauza psihologica a discreditarii comunismului. Multa lume isi mai aminteste inca ce impact aveau asupra ochiului ambalajele produselor occidentale. Mai mult decat produsele insele, ambalajele erau acelea care produceau un efect de durata. Si aceasta intrucat produsele se consumau, dar ambalajele ramaneau. Cei care primeau “pachete” din Occident sau care reuseau prin diferite mijloace sa-si procure marfuri occidentale pastrau apoi ani si ani de zile frumoasele borcane sau cutii, sticlele de coca-cola sau de whisky, etichetele de diverse marimi cu diverse inscriptii pe ele. O cutie de biscuiti venita din Occident, cu cine stie ce imagine idilica si viu colorata pe ea, devenea apoi, pusa la vedere eterna pe o etajera, un martor tacut al mizeriei cotidiene din Romania. Prin contrast, aceste milioane de ambalaje care ne populau bucatariile sau vitrinele evocau existenta unei lumi mai bune si erau, prin estetica lor si calitatea fotografica impecabila, tot atatea acte de acuzare la adresa economiei socialiste. De cate ori n-am exclamat in acei ani, palpand diverse mostre de hartie de impachetat occidentala, “ia te uita, noi nici macar copertele de carti nu le putem face la fel de bune si de fine!”.
Ca niste sfinte moaste, aceste ambalaje provenite din lumea libera, fie ele din hartie, din carton, din metal, din plastic, din sticla sau din alte materiale misterioase, creau un sentiment de religiozitate. Nu-ti venea sa le arunci dupa consumarea continutului pentru ca adevaratul lor continut era parfumul de libertate pe care il pastrau in forma, calitatea, culorile, textele publicitare si imaginile respective. Ele au creat frustrari, dar in acelasi timp au provocat fantasme, pentru ca pornind de la o cutie de cafea occidentala creierul nostru era capabil sa imagineze intregul cotidian al omului liber. De unde sentimentul si mai profund de injustitie si adancirea silei de comunism.
In mod paradoxal insa, imediat dupa caderea comunismului, romanii s-au comportat intr-un mod nedemn cu aceste milioane de ambalaje care au provocat, impreuna cu alte 999 de cauze, caderea sistemului. Spun ca romanii s-au purtat nedemn cu ele pentru ca brusc au inceput sa le arunce, dupa ce ani de zile le-au adunat, le-au pastrat si le-au adulat. Astazi, aceleasi ambalaje zac multiplicate la nesfarsit pe strazi, in santuri, de-a lungul cailor ferate, de-a lungul tuturor soselelor patriei, in lunci si in paduri, intr-un cuvant, cam peste tot pe unde trece consumatorul grabit. Daca ambalajele ar avea gura, le-ar spune romanilor: “Nefericitilor, uitucilor, ingratilor, dupa ce v-am facut sa visam si v-am ajutat sa rezistati impotriva unei totale spalari de creier, acum ne dati cu piciorul!”.
Nedreptatea e mare, sunt de acord. Romania, care intra acum in Europa, are cea mai mare cantitate de deseuri aruncate in natura pe cap de locuitor. Muntii nostri sunt plini de mii de tone de deseuri lasate in urma lor de turisti si petrecareti, de noul consumator care vrea si el sa petreaca la iarba verde si care lasa in urma lui zeci de sticle de bere si alte urme palpabile ale bunastarii sale de moment. Poate ca normal ar fi fost ca Romania, inainte de a intra in era societatii de consum, sa se inarmeze cu pubelele necesare noii avalanse de produse. Poate ca timp de cativa ani, inainte de a gusta din marea diversitate de bunuri aduse de economia de piata, romanii ar fi trebuit sa construiasca milioane de cosuri de gunoi si sa-si puna la punct o retea eficienta de adunare a gunoaielor. Poate ca in felul acesta natura Romaniei n-ar fi devenit o pubela publica.
Dar cine stie, poate ca reflexul de a arunca totul in natura este unul de mandrie infantila a consumatorului recent. El vrea sa arate lumii ca are si el acces la voluptatile societatii de consum, ca este si el in randul lumii. Cine a fost parinte stie cu cata mandrie vine copilul sa-i arate mamei si tatalui ce-a facut el in olita, dupa ce este capabil sa faca singur pe olita. Aruncand milioane de deseuri in natura, asa arata si romanii acum lumii civilizate ce stiu ei sa faca.
