Castigatoare a premiului TVR pentru film studentesc – cu documentarul In to the field – la editia din 2006 a Festivalului International de Film Documentar Astra, Alyssa Grossman (doctorand la Universitatea din Manchester) calca pe urmele altor antropologi americani care au facut teren in Romania: David Kideckel, Gail Kligman si Katherine Verdery. In to the field a obtinut, pe langa premiul de la Sibiu, un premiu special la festivalul international de film documentar din Iowa (SUA) si a mai participat la cateva festivaluri europene de gen. Filmul Alyssei Grossman, primit cu entuziasm de publicul de la Sibiu, surprinde viata cotidiana a calugaritelor de la manastirea Varatec si pune accentul nu pe ritualurile religioase, ci pe munca manuala si felul in care se structureaza ierarhic comunitatea de maici, depasind locurile comune cu care ne-au familiarizat majoritatea reporterilor aterizati in manastiri.
Tendinta de europenizare nu e neaparat solutia cea mai buna pentru Romania de astazi
– Cand ai venit pentru prima oara in Romania si care au fost primele fenomene ce ti-au atras atentia ca antropolog? Eventual cateva cuvinte despre schimbarile pe care le percepi acum, la cativa ani distanta.
– Am venit prima data in Romania in 1997, ca turist, impreuna cu o prietena de-a mea din America, ca sa vedem cum e intr-o fosta tara comunista, pentru ca nu fusesem pana atunci deloc in Europa de Est. Am stat o luna atunci, calatorind prin diverse orase din tara si stand cu familii romanesti care ne-au primit in gazda. Intotdeauna m-au interesat elementele de viata cotidiana, cum poti sa afli mai mult despre o cultura si un sistem politic pe baza obiectelor si imaginilor de zi cu zi. M-am intors in 1999, cu o bursa Fulbright, si am mai stat 15 luni, ca sa fac cercetare despre muzeele etnografice, si pe vremea aceea colaboram la Muzeul Taranului Roman. De atunci m-am mai intors de cateva ori, in 2003, 2004 si 2005, cate o saptamana sau doua. Iar in august 2006 am venit iarasi pentru un an ca sa fac munca de teren pentru doctorat, pe care il pregatesc la Facultatea de Antropologie Sociala a Universitatii Manchester din Anglia.
In acest timp de zece ani am observat multe schimbari in Romania – atat cele care sar in ochi, cat si cele subtile, dar profunde -, dar si eu m-am schimbat intre timp; nimic nu mai e cum era in trecut, chiar daca pentru mine exista totusi o tendinta de a ma raporta la imaginea pe care am gasit-o prima data cand am venit in Romania. Dar poate m-au atras exact lucrurile care nu seamana cu cultura occidentala sau cu cea tipica pentru America si din cauza asta simt un pic de nostalgie; si nu cred ca tendinta asta de europenizare sau de americanizare e neaparat solutia cea mai buna pentru Romania de astazi.
– In ce circumstante ai ales sa-ti faci terenul in Romania?
– Am ales sa fac terenul in Romania pentru ca dupa ce am venit aici prima oara au inceput sa creasca legaturile (si sentimentele personale) cu oamenii si locurile pe care le-am cunoscut aici. Din cauza ca multa lume in SUA nu stia nimic despre Romania si nu erau prea multi turisti din Vest, am putut sa descopar tara intr-un mod mai individual, mai putin influentat de preconceptii cultivate de mass-media.
“Vroiam sa arat ca maicutele traiesc si momente de veselie”
– Ti-ai ales ca subiect pentru documentar un teren destul de “sensibil”: teritoriul religiei. Care sunt accentele pe care le subliniaza filmul tau?
– Am vrut sa fac un film cu viata cotidiana ca subiect. Si mi s-a parut interesant sa aleg un context in care publicul crede ca personalitatile individuale si viata cotidiana sunt coplesite de elementul exclusiv religios, bisericesc si extramundan. Vroiam sa arat prin filmul meu ca maicutele au si ritmuri de viata care contin munca manuala, si ca traiesc momente de veselie, si ca relatiile intre ele sunt foarte bogate. Sunt destule filme antropologice despre manastiri, dar putine despre ce se intampla in spatele imaginii religioase.
– Cat timp au durat filmarile si ce cantitate de material ai avut la dispozitie cand ai facut montajul?
– Am fost mai multe ori la Varatec, in 1999, 2000 si 2003, dar am venit cu camera video numai in 2005, cand am stat aproape o luna. Am locuit atunci la casa unor maici, in camera lor de oaspeti (locuiesc “de sine” acolo, nu “de obste”), si mancam impreuna, mergeam cu ele la slujbe si le insoteam la munca lor distribuita ierarhic (de “ascultare”). Am avut 21 de ore de material video si din asta trebuia sa fac un film de 30 de minute pentru disertatia mea de masterat. Am facut montajul cand m-am intors in Anglia, folosind calculatoarele de la universitate si am avut 14 zile la dispozitie pentru asta.
– Ce dificultati ai intampinat in realizarea documentarului si cum ai reusit sa depasesti problemele legate de accentul specific moldovenesc al calugaritelor de la Varatec?
– Intotdeauna e greu sa filmezi oamenii si vietile lor de zi cu zi, dar mai ales intr-un mediu de tipul manastirii, unde foarte multe lucruri nu sunt vizibile sau scoase in evidenta la prima vedere. Trebuia sa am aparatul de filmat cu mine peste tot, ca sa se obisnuiasca maicutele cu prezenta lui; mai ales la inceput a fost greu sa stiu cand sunt momentele cele mai potrivite sa filmez. Cred ca e o chestie mai mult de intuitie, dar si de rabdare, pentru ca trebuie sa astepti pana cand intelegi mai bine ce se intampla in jurul tau, altfel filmezi fara sa stii la ce sa te uiti sau semnificatia adevarata a momentului. Din cauza asta a fost necesar sa stau acolo aproape o luna, ca sa prind lucrurile dincolo de suprafata. Chiar daca aveam deja cativa ani de experienta cu limba romana, accentul moldovenesc in varianta monahala a fost totusi complicat pentru mine si bineinteles n-am putut sa inteleg toate nuantele celor ce se spuneau.
– Documentarul tau sparge schema clasica a genului prin inserturile catorva animatii simpatice. Care este rolul lor in film si cum le-ai realizat?
– Animatiile au fost facute de colega mea Selena Kimball, o americanca, aceasta venind cu mine la Varatec ca sa ma ajute cu sunetul. Ea si-a adus camera ei cu film adevarat, un Bolex 16 mm, cu 8 minute de film (fata de 21 ore digitale pe care le-am avut eu…), Si in timpul in care stateam la manastire ea a inceput sa experimenteze animatie cu “stop motion”, folosindu-ma ca subiect. Pur si simplu ne jucam cu tehnologia asta veche, care sta la baza oricarui film de astazi. Si dupa cateva experimente am inceput sa facem scene mici care ilustreaza cat de greu e sa fii antropolog, sa te adaptezi la o situatie necunoscuta, si mai ales sa urmaresti lucrurile cu aparatul de filmat cand te afli singur pe teren. Nu stiam atunci daca sunt reusite sau nu, dar dupa ce ne-am intors in Anglia si le-am developat, am vazut ca majoritatea au iesit bine. Iar momentul cand m-am gandit sa le bag cumva in film a venit relativ tarziu, la montajul final al materialului. Intr-un fel, animatiile m-au ajutat sa organizez restul filmului si le-am structurat intentionat ca sa sparga mai “observational” celelalte scene.
– Au fost momente in care ti s-a cerut sa nu filmezi?
– Cateva zile dupa ce am venit la Varatec, maica stareta mi-a dat blagoslovenia sa filmez peste tot in manastire, chiar si in chiliile maicutelor mi-a fost mai usor dupa asta. Totusi unele maici nu vroiau sa filmez scenele pe care ele le considerau “necuviincioase”. Uneori le-am facut sa-si schimbe parerea, de exemplu cand erau in bucatarie sau cand radeau impreuna, dar si cand spalau rufe prea murdare. Alteori am respectat dorintele lor, de exemplu o data cand eram in locurile publice din sat, la farmacie, sau in parcarea unde venea autobuzul; acolo mi-au cerut sa nu filmez. Am observat ca au avut mai multa incredere in mine dupa ce am mers cu ele la prasit, pe camp, pentru ca am stat toata ziua cu vreo 50 de maici, de dimineata pana seara, si am dat cu sapa cateva ore. Au inteles ca vroiam sa invat si eu mai mult despre ele si ca nu vin ca un reporter de la televiziune cateva ore si apoi sa plec; au fost mai deschise si mai intelegatoare cu aparatul.
Am vrut sa provoc niste discutii despre metodele de a face filme etnografice
– Filmul a putut fi vazut la festivaluri, dar si in mediul academic. Ce gen de reactii ai observat?
– Filmul meu a fost proiectat la festivaluri de filme documentare si in mediile mai academice. Cred ca din cauza ca nu e un film conventional nici pentru domeniul comercial, nici pentru domeniul antropologic, n-a produs reactii coerente. Unora le-au placut secventele de animatii mai mult decat altora (de obicei, antropologii mai traditionali nu mor dupa ele…). Dar stiam ca o sa fie controversat si tocmai de asta vroiam sa provoc niste discutii despre metodele de a face filme etnografice. Cred ca antropologia vizuala se afla acum intr-o perioada de tranzitie si un fel de deschidere, cand oamenii vin cu mai multe idei inovative si interdisciplinare si uneori e nevoie de lucruri mai controversate ca sa stimuleze o dezbatere mai vie si creativa.
– Ai ales ca teren de cercetare pentru doctorat tot Romania. Care e subiectul si cum o sa-l exploatezi?
– Tema mea este memoria evenimentelor recente si, mai precis, felul in care este ea traita in aceasta perioada de tranzitie, de postcomunism si cum construiesc oamenii amintiri despre trecut, in contexte mai “informale”, nu numai prin arhive sau monumente nationale sau muzee, ci si prin imagine, povesti, obiecte, care apar in contexte mai cotidiane si personale.
– Ai avut ocazia la Sibiu sa vezi cateva documentare romanesti? Care sunt cele care ti-au atras atentia?
– Un film documentar romanesc care mi-a placut foarte mult la Sibiu a fost “Satul sosetelor”, facut de Ileana Stanculescu, despre satul Viscri, langa Brasov.
Filmul e foarte atent la detaliile mici si e clar ca Ileana a cunoscut foarte bine locul si oamenii pe care i-a filmat si prin secvente scurte exprima foarte mult, fara sa fie didactic sau sa foloseasca un “voice over”. Are o poveste simpla, dar simpatica, redata profesionist. Am observat ca filmele mai reusite se indeparteaza de modelele mai conventionale (pline de “narration” sau “voice over”) si incearca sa povesteasca, sa captiveze publicul prin imagine si prin emotii. Mi-au placut si filmele lui Dumitru Budrala, “Blestemul ariciului”, care a fost filmat tot intr-un stil de “direct cinema”. M-a impresionat “The New Eldorado”, un film de Kocsis Tibor, despre situatia minei de aur in Rosia Montana, care este un subiect atat de actual.
– Daca ar fi sa mai realizezi un documentar in Romania, care ar fi subiectul?
– Mai trebuie sa fac un film documentar in Romania ca parte a tezei mele de doctorat, legat de lucrarea scrisa. Ma intereseaza Bucurestiul si filmul meu o sa fie mai mult despre oras si despre felul in care s-a schimbat si continua sa se schimbe, dar si despre cum au ramas in el perceptiile oamenilor, mai ales acum, cand schimbarile sunt atat de vizibile si drastice.
