Recenta decizie a Indiei de a nu cumpăra avioane militare americane în cadrul programului de înzestrare de peste 10 miliarde de dolari – cea mai mare licitaţie militară din istoria ţării – a stârnit dezbateri în cercurile militare din toată lumea. Ministerul indian al Apărării a considerat că cei doi concurenţi americani, F/A-18 Superhornet de la Boeing şi F-16 Superviper de la Lockheed, nu îndeplinesc cerinţele stabilite pentru un avion de luptă multi-rol de mărime medie. Dat fiind că şi aparatul rusesc de tip MiG-30 şi cel de la Gripen (Suedia) au fost, la rândul lor, eliminate, în cursa pentru o comandă de 126 de avioane au mai rămas două modele europene: Eurofighter Typhoon şi Rafale (Franţa).
India nu a mai cumpărat niciodată avioane de vânătoare americane, iar Statele Unite sperau că India va cimenta parteneriatul bilateral strategic cu un cec suculent. Oficialii americani, printre care şi preşedintele Barack Obama, au făcut lobby pentru tranzacţia care ar fi pompat bani şi locuri de muncă în economia americană suferindă. „Profund dezamăgit”, ambasadorul american în India, Tim Roemer, şi-a anunţat prompt demisia. Într-unul din comentariile sale tipice, analistul Ashley Tellis, specializat pe relaţiile americano-indiene, a remarcat tranşant că India a ales să „investească într-un avion, nu într-o relaţie”.
Ideea că o achiziţie majoră de armament ar trebui să fie bazată pe consideraţii strategice mai de amploare – importanţa SUA în contextul rolului crescut al Indiei în politica mondială – şi mai puţin pe meritele avionului în sine le apare oficialilor indieni ca nedreaptă. Unii neagă că decizia ar reflecta vreo prejudecată politică a ministrului indian al Apărării A. K. Antony, un taciturn cu înclinaţii spre stânga. Alegerea, declară ei, e una pur profesională, exprimată de Forţele Aeriene Indiene şi doar ratificată de minister.
Cele două avioane europene de vânătoare sunt în general considerate mai aerodinamice, depăşind ca performanţă ambele modele americane în cadrul unor teste făcute în condiţiile climatice adverse în care vor trebui să opereze, în special la altitudinile mari şi temperaturile scăzute din nordul Kashmirului. Experţii sugerează că aparatele americane ar fi din punct de vedere tehnologic cu zece ani în urma celor europene, iar faptul că Pakistanul – adversar probabil al Indiei, în cazul în care avioanele vor trebui să facă faţă unor scenarii de luptă – este de mult un client fidel al SUA – nu a fost de prea mare ajutor.
Mai mult, decidenţii indieni nu au putut să treacă cu vederea că de-a lungul vremii America nu s-a dovedit a fi un furnizor serios de tehnică militară către India sau alte ţări. A întrerupt frecvent livrări contractate, a decretat sancţiuni atât împotriva inamicilor, cât şi aliaţilor (inclusiv împotriva Indiei) şi a refuzat să furnizeze bunuri şi piese de schimb, nefiind deloc dispusă să transfere cea mai bună tehnică militară.
Actuala flotă aeriană a Indiei, formată în principal din avioane ruseşti şi franceze, nu a suferit de asemenea probleme, iar infrastructura de logistică şi întreţinere existentă ar fi avut nevoie de schimbări majore pentru a se adapta la avioanele americane. (E probabil ca în final câştigătorul licitaţiei să trebuiască să încheie un acord de producţie în comun cu India, lucru pe care companiile americane nu l-ar fi făcut.)
Ca şi cum toate aceste argumente nu ar fi fost suficiente pentru a se decide împotriva Americii, motivul care a contat în final ar putea foarte bine să fi fost dorinţa guvernului indian de a evita orice controversă legată de achiziţiile publice, într‑un moment în care e asaltat din toate părţile de acuzaţii de corupţie. Mulţi au simţit că o decizie luată în baza unor argumente tehnice ar fi mai uşor de justificat decât una pe consideraţii politice.
De cealaltă parte ar fi putut conta avantajele fără echivoc care decurg din a-i face pe plac unui nou aliat de calibru şi din dezvoltarea unui model încă neevoluat de cooperare militară bilaterală în domenii precum înzestrare, pregătire şi operaţiuni. Într-un moment în care achiziţia de reactoare nucleare americane, facilitată de acordul istoric negociat de administraţia Bush, s-a blocat din cauza insistenţelor americane ca furnizorii să fie scutiţi de răspundere în cazul unui accident, unii consideră respingerea avioanelor americane un refuz gratuit al unei oportunităţi de a demonstra că prietenia cu India e şi în avantajul SUA.
Se comportă India din nou ca incomoda ţară nealiniată din trecut? Este liniştirea politicienilor antiamericani mai importantă pentru guvernul indian asediat decât câştigarea bunăvoinţei SUA? Va limita întotdeauna obsesia tradiţională a Indiei – menţinerea autonomiei strategice – utilitatea ei ca partener al Americii?
Asemenea întrebări sunt nedrepte. Sigur, relaţiile dintre India şi SUA depăşesc o tranzacţie individuală cu armament. De ce ar fi valoarea financiară a unei singure tranzacţii barometrul unui parteneriat strategic? A reduce politica externă americană faţă de India la rezultatele contabile ale unor agenţi de vânzare din industria americană de apărare ar fi pur şi simplu o dovadă de îngustime a minţii.
Cele două ţări nu se înstrăinează militar. Chiar dacă această afacere nu s-a concretizat, Statele Unite rămân un mare furnizor de armament pentru India, câştigând licitaţii pentru nave de luptă, avioane de recunoaştere şi aparate avansate de transport aerian. Armata, marina şi forţele aeriene ale Indiei desfăşoară mai multe exerciţii militare comune cu SUA decât cu oricare altă putere.
Iar relaţia strategică nu este un drum cu sens unic. Şi America are un interes major ca India să-şi păstreze autonomia strategică, iar aceasta poate fi ranforsată printr-o paletă mai largă de parteneriate externe, inclusiv cu statele europene care vor beneficia de pe urma licitaţiei de aparate de luptă. Deşi India reacţionează de-a dreptul alergic când e considerată o contrapondere cu sprijin american la o Chină în ascensiune, în practică ea este avid curtată de ţările din Asia de Sud-Est, care îşi doresc cu ardoare să contrabalanseze China, iar această evoluţie convine intereselor americane. Vizita lui Obama în India în noiembrie anul trecut a consolidat percepţia că cele două ţări împărtăşesc tot mai mult atât o concepţie convergentă asupra lumii, cât şi valori democratice comune şi au relaţii comerciale înfloritoare. Nici unul dintre aceste elemente nu va înceta să fie relevant dacă India va cumpăra un avion european de vânătoare.
De fapt, potenţialul de cooperare într-o varietate de domenii militare şi nemilitare ar putea fi chiar îmbunătăţit prin această decizie. Refuzul de acum dă mână liberă Indiei să urmărească alte aspecte ale parteneriatului, fiind imună la acuzaţiile că cedează prea repede presiunilor americane. India nu şi-a diminuat opţiunile, chiar a mărit paleta acestora.
SHASHI THAROOR, FOST MINIS-TRU INDIAN AL AFACERILOR EX-TERNE ŞI SUBSECRETAR GENE-RAL ONU, ESTE MEMBRU AL PARLAMENTULUI INDIEI ŞI AUTOR AL UNUI MARE NUMĂR DE VOLUME, INCLUSIV „INDIA FROM MIDNIGHT TO THE MILLENNIUM ŞI NEHRU: THE INVENTION OF INDIA”. COPYRIGHT: PROJECT SYNDI-CATE, 2011. WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG PODCAST(ÎN ENGLEZĂ): HTTP://MEDIA.BLUBRRY.COM/PS/MEDIA.LIBSYN.COM/MEDIA/PS/THAROOR32.MP3
