Eram eleva de liceu, intr-un orasel de provincie, in care, an de an, toamna, aveau loc "Zilele Culturii Calinesciene". Un fel de festival de literatura cu care am copilarit. Imi amintesc cu precizie o editie senzationala care a strans jumatate de oras la Casa de Cultura. Sala era arhiplina pentru ca la prezidiu se discuta polemic, spumos, un adevarat spectacol, iar dialogul era dominat de George Pruteanu si de Mircea Dinescu. Era prima data cand il vedeam pe George Pruteanu – el era deja un reper, pentru ca il urmaream in fiecare seara, inainte de jurnal – si l-am revazut dupa aceea "live" inca de vreo doua-trei ori. Insa, pentru mine el inseamna mai ales cel care a umplut acum 10 ani o sala intreaga, intr-un orasel muncitoresc, dand atunci adevarata masura a carismei sale. Era magnetic, privit cu ochii de atunci, si a ramas asa multa vreme. Vorbea despre Dante (din care a tradus admirabil) cu o pasiune nemaivazuta, se misca prin literatura universala cu mare usurinta, recita cu patos, vorbea ca un actor, jucand un rol care-l prindea de minune. Facea, in fond, imi dau seama acum, o pledoarie pentru frumusetea spectacolului culturii.
Tot la acea editie s-a purtat o discutie despre manuale alternative (era preistoria acestui subiect), erau de fata si Andrei Plesu, Mircea Cartarescu, cred ca si Gabriel Liiceanu. Totul era deasupra (sau in afara) politicului, fara dusmanii, resentimente si noxe politice. Imi amintesc cu precizie ca George Pruteanu, cu un gest sfidator, a iesit din sala si a inceput, pe hol, o discutie aprinsa cu o mana de elevi de liceu, care-l urmareau cu gurile cascate. Cu un sarm de dascal prietenos, ii indoctrina cultural, intr-o limba colorata, cu poante, dar fara sa coboare nivelul, iar ei il ascultau topiti de entuziasm. Era un carturar iesit in strada, dornic sa arate ca biblioteca e o adevarata corida si ca aventura literaturii promitea suspense si frisoane. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
