16.4 C
București
vineri, 3 mai 2024
AcasăSpecial„Magic hours“ în Colentina. Actriţa Ada Condeescu surprinde în fotografii mirajul unei...

„Magic hours“ în Colentina. Actriţa Ada Condeescu surprinde în fotografii mirajul unei dimineţi într-un cartier bucureştean

Expoziţia „Colentina“ de la Galeria Rotenberg-Uzunov constituie un mix contrastant, pornind de la discrepanţa dintre griul unui cartier pierdut la marginea Bucureştiului şi poetica subtilă a imaginilor, de la geometria urbană la sălbăticia impredictibilă a naturii. Despre actorie, fotografie şi viaţă vorbim cu Ada Condeescu.

RL: Actriţa Ada Conde­escu ne surprinde cu o expoziţie de fotografie. Ce reprezintă această expoziţie pentru tine?

Ada Condeescu: Încă nu am un termen bine definit pentru această expoziţie. Ceea ce pot spune sigur este că ea reprezintă ceva la care ţin foarte mult, ceva foarte personal. Fac fotografie de mult timp, e adevărat că nu atât de constant pe cât aş fi dorit. Fac fotografie de dinainte de a intra la facultate. Este o preocupare care cumva ţine şi de memoria tatălui meu, care a făcut multă fotografie pe vremea când lucra la „România pitorească“. La un moment dat am început să fotografiez destul de mult, iar în anul II de facultate am fost chiar încurajată de profesorii de la secţia de film de la IATC, de Sorin Botoşeneanu, care, împreună cu mai mulţi oameni dintr-un juriu de la Cinemagia, mi-a acordat premiul pentru imagine. Am fost plăcut surprinsă, iar ei m-au tot îndemnat să lucrez în continuare. Mă rog, nu prea i-am ascultat deoarece eram prinsă în tot felul de proiecte. Acum, se pare că s-au legat într-un fel lucrurile. Am donat o fotografie a mea unei asociaţii care se ocupă de copii cu dizabilităţi şi de tratamentul lor şi în acel moment m-am gândit că poate ar fi bine să reiau această pasiune, am simţit că trebuie să eliberez imaginile acestea, să fie văzute, împărtăşite, să aibă parcursul lor în lume. Am un feedback foarte bun de la destul de mulţi oameni de meserie, din cinema şi artă în general, şi sunt foarte bucuroasă.

Am foarte multe fotografii, dar acum am ales acest proiect, „Colentina“, realizat într-una din dimineţile de după o noapte de filmare la „Dincolo de calea ferată“. E mirajul unei dimineţi într-un cartier al oraşului meu natal, pe care-l iubesc foarte mult, cu toate relele lui. Este o magie, cum zic americanii în partea de cinema, „magic hours“, momentul în care noaptea se îngână cu ziua, întunericul făcând loc luminii. E, cumva, un tur de 360 de grade într-un singur punct din acest cartier, unde sălbăticiunea intră în spaţiul urban, loc care mi s-a părut foarte interesant în acel moment al dimineţii şi le‑am făcut cam în 40 de minute, în funcţie de schimbarea luminii. 

Ce face actriţa Ada Condeescu acum?

În momentul de faţă, promovez internaţional filmul „Dincolo de calea ferată“, în regia lui Cătălin Mitulescu. Am terminat turneul na­ţional de promovare şi l-am început pe cel internaţional. Vom avea în curând premiera în Italia, la un festival de film. M-am întors de curând din China, înainte am fost la festivalul de film de la Cairo. În aprilie 2016 a fost premiera internaţională la Karlovy Vary, unde a luat şi o menţiune specială a juriului. 

Cum este receptat filmul în străinătate?

Foarte bine. În Egipt, de exem­plu, unde este o al­tă cultură, ne aşteptam ca filmul să fie mai depar­te de lumea de acolo, mai ales că acţiunea se petrece la o periferie, cu mo­men­te tipice mahala­lei bucureştene vechi, cu iubiri, conflicte, cu o nuntă în stradă. Însă publicul l-a îndrăgit imediat. Erau oameni care spuneau că au intrat neştiind ce film este – erau mai multe filme care rulau în cadrul festivalului – şi au rămas pentru că i-au captivat relaţiile umane din film şi, cumva, se simţeau parte din poveste. M-am bucurat mult pentru că în momentul în care faci un film sau orice altceva pe zona asta de artă mi se pare a fi o miză mare să reuşeşti să fii universal valabil.

Teatru mai faci?

Sigur. Am intrat în stagiunea actuală cu spectacolul „Trei femei înalte“, în regia Sânzianei Stoican, la Teatrul Naţional Sică Alexandrescu din Braşov. Joc alături de două actriţe minunate, Virginia Ita Marcu şi Gabriela Butuc. E un text superb, care a luat Premiul Pulitzer. 

Cum percepi tu scena versus platou de filmare? 

Sunt lucruri total diferite. Mijloacele sunt altele, deşi este evident că baza e aceeaşi – pleci de la actori, regie, punere în scenă. Sper să reiau cât de repede un spectacol foarte drag mie, în regia lui Horaţiu Mălăele, după un text de Horia Lovinescu, „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă“. L-am jucat la Teatrul de pe Lipscani, nu ştiu încă unde îl vom relua, dar este un spectacol absolut superb la care am muncit mult cu toţii. Horaţiu joacă tatăl, rol pe care l-a interpretat cândva George Constantin la Teatrul Nottara. Emoţiile sunt diferite între platou şi scenă. La scenă, având publicul aproape, e altfel, simţi vibraţia, reprezentaţiile sunt fiecare altfel. Personal, mă simt mult mai bine pe platou. Singurele emoţii mari le am cu o noapte înainte de a începe filmările şi în dimineaţa respectivă, după care există o asumare a ceea ce se întâmplă acolo, foarte rapidă. Chiar dacă ai 20 sau 100 de oameni într-o scenă în care te afli tu cu un partener de joc, lucrurile sunt cumva fireşti. Deşi am debutat pe o scenă de teatru, demult, la Festivalul Atelier de la Sfântu Gheorghe – un debut oarecum în joacă aş spune, pentru că eram în clasa a VI-a –, debutul adevărat a fost în „Visul unei nopţi de vară“, regia Dragoş Galgoţiu, în anul doi de facultate la Teatrul Metropolis. Am jucat atunci Titania, cu mulţi actori frumoşi – Marian Râlea, Constantin Cojocaru, Tudor Istodor. Următorul spectacol în care am jucat a fost tot în regia lui Dragoş Galgoţiu, „Epopeea lui Ghilgameş“, la Odeon. Amintesc aceste lucruri pentru a spune că atunci ideea de a face film nu-mi era prea apropiată, mi se părea cumva de neatins, foarte îndepărtată, eu aveam doar scena în minte. Apoi s-a produs o discrepanţă, am făcut mai mult film, am plecat foarte mult din ţară ca să promovez filmele făcute, timp în care nu am mai jucat pe scenă.

Cum a fost să pătrunzi, prin filmele în care ai jucat, în acele lumi care ne sunt multora străine şi de care ne este teamă să ne apropiem?

Mi-a fost greu tocmai din cauza unor prejudecăţi pe care, în general, nici măcar nu eşti conştient că le ai, se creează aşa o bulă, un zid pe care e greu să-l spargi, dar am reuşit. Cu ajutorul oamenilor foarte talentaţi din jurul meu, şi mă refer aici la Călin Mitulescu, Florin Şerban, la tinerii din penitenciar cu care am jucat – în „Eu când vreau să fluier, fluier“ – sau fetele din centrul de recuperare care au fost extrem de deschise – în „Loverboy“ –, cumva dimpreună cu ei şi printre ei am reuşit să înţeleg foarte bine la nivel emoţional şi sentimental lumile acestea. Personajele din aceste două filme au ajuns la oameni din medii total diferite şi îndepărtate de zonele acestea defavorizate, oameni care mi-au şi spus că eu am fost, într-un fel, pentru ei puntea de legătură cu aceste lumi. 

Cum ţi se pare fenomenul teatral acum, prin comparaţie cu ceea ce vedeai când te duceai cu ai tăi la teatru?

În primul rând, extrem de diferit faţă de acum 20 de ani, de când am devenit mai conştientă de lumea teatrală, când spectacolele la care mă duceam cu ai mei mă fascinau, de-a dreptul. Mergând mult la teatru cu părinţii mei, de pe la 6 ani, mi-am dorit de când mă ştiu să fiu actriţă. Sincer, acum mă regăsesc în foarte puţine producţii teatrale… Mie îmi place mult zona de lucru cu actorul, de actorie pură, cu cât mai puţine artificii, cu o anumită coerenţă a poveştii. Ţin mult la text, la „nehăcuirea“ lui – asta mi se trage din me­diul în care am trăit. Nu sunt adepta prea multor artificii, chiar dacă au existat astfel de momente în istoria teatrului care au schimbat faţa acestuia. M-a fascinat, de exemplu, spectacolul lui Dragoş Galgoţiu, „Portretul lui Dorian Gray“, genul acela de vizual extrem de asumat, cu mulţi oameni, cu o poveste. Acela e un tip de teatralitate pe care-mi face plăcere să îl văd. Mă regăsesc mai greu în ceea ce se întâmplă de vreo cinci ani încoace în teatru. Mă simt puţin îndepărtată de acest fenomen. Era o altă legătură între actori, între ei şi public, rigoarea era alta în repetiţii cândva. De asta m-a bucurat mult să joc cu Horaţiu Mălăele sau cu Virginia Ita Marcu. Sunt oameni care au un stil clasic de lucru profund, temeinic. Contează mult, de aceea îmi aleg cu mare, poate prea mare, rigoare proiectele în care intru. Nu îmi place să fac un lucru doar de dragul de a-l face, doar de dragul de a fi pe scenă, prefer ca lucrurile să nu treacă oricum prin mine şi pe lângă mine.   

Am realizat proiectul «Colentina» după o noapte de filmare la «Dincolo de calea ferată». E mirajul unei dimineţi într-un cartier al oraşului meu natal, pe care-l iubesc foarte mult, cu toate relele lui. Este o magie, cum zic americanii, «magic hours», momentul în care noaptea se îngână cu ziua, întunericul făcând loc luminii.“

Cele mai citite

Astăzi este Vinerea Mare, ziua în care Iisus Hristos a fost răstignit. Tradiții și obiceiuri

Astăzi este Vinerea Mare, ziua în care Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, a fost răstingnit pe cruce și a fost dus în mormânt. Conform...

Premieră mondială: Urangutan care își tratează rana cu o plantă

Un urangutan din Indonezia a fost văzut în timp ce îşi trata o rană cu o plantă medicinală, fiind pentru prima dată în lume...

Tragedie în Hunedoara! Un bărbat a murit după ce a fost împușcat accidental la o partidă de vânătoare

Un bărbat de 44 de ani a decedat după ce a fost împuşcat accidental în zona pieptului, în timpul unei partide de vânătoare desfăşurată...
Ultima oră
Pe aceeași temă