Sulina este un loc cu o poveste unică, nu doar pentru România, ci pentru întreg continentul. Europolisul de odinioară, cum i-a spus Jean Bart, ne-ar putea fi, fără prea multe ezitări, prototip social și economic pentru deceniile care urmează. Măcar pentru felul în care au reușit să conviețuiască în acest porto franco peste 20 de seminții, printre ele: greci, turci, evrei, armeni, lipoveni, macedonieni, italieni, englezi, polonezi, maghiari, germani, și, bineînțeles, români.
Gândiți-vă câte locuri știți în lumea aceasta, unde un cimitir creștin, unul musulman și unul evreiesc sunt „gard în gard” fără ca această proximitate să inspire vreo iritare între localnici. Adăugați acestei configurații și cimitirul maritim/cosmopolit al Sulinei, unic și el prin poveștile celor înmormântați acolo, de la prințese la pirați.
Motorul care a transformat micul sat dunărean într-un oraș cu pretenții de model a fost Comisia Europeană a Dunării (CED): Sulina devenise un soi de Chicago în versiune demo, cu bune și cu rele, dar mai ales bune. Stau mărturie poveștile celor care au apucat anii de glorie ai așezării.
Una dintre aceste mărturii o puteți afla aici, în interviul realizat de Petruța Teampău și publicat în volumul Sulina fabuloasă, apărut anul trecut la Editura Fundației pentru Studii Europene din Cluj. Prima parte:
*
Pe doamna Meli Mihalcea am cunoscut-o în septembrie 2011, când am și realizat acest interviu, în București. Privirea pătrunzătoare, vocea gravă și vie, gesturile, încărcătura afectivă a cuvintelor, oralitatea narațiunii – toate au făcut întâlnirea unică.
Deși doamna Mihalcea a plecat dintre noi în urmă cu doi ani, povestea sa păstrează vigoarea unui om viu, în toate sensurile cuvântului, și recompune imaginea Sulinei fabuloase a copilăriei, care contrastează puternic cu Sulina prezentului.
Narațiunea este dominată de perioada copilăriei, asociată cu plecarea din Sulina: pierderea de părinți în timpul războiului. Dublă pierdere! Povestea oscilează între recuperarea siguranței și căldurii copilăriei, cu prăjiturile, prieteniile și peripețiile ei, și relatarea unor evenimente dureroase, cu exactitatea cu care povestești ceva întâmplat ieri, și nu în urmă cu peste șase decenii.
Emilia Mihalcea: Am locuit în Prospect, de acolo am plecat din Sulina. Am stat în partea astalaltă la Lefteraki, dar când s-au făcut casele astea în Prospect, i-au dat lui tata o casă; şi îţi spun că de la noi plecai, urma digul, care mergea la mare. Aici era Dunărea, şi în spate era balta. Asta-i Sulina. Dincolo, strada I, II, III şi IV. Și balta. Şi ieşirea la mare. Erau patru străzi când am plecat noi.
Am plecat în ziua când a început războiul, în ’41. Într-o duminică, când a început războiul. Ştii unde eram? Eram la masă, la bunica Aureliei. Ei veneau la noi să facă baie, că această casă era cu cadă şi cu telefon, şi cu multe alte frumuseţi. Noi eram la masă şi ţin minte că înainte ca să spună că a început războiul, am auzit în perete pac-pac-pac-pac, de patru ori. Ăsta era un semn că se va întâmpla ceva. A început războiul, a venit un avion şi a lăsat o fâşie albă pe cer, şerpuită ca Sulina. Pe fâşia aia albă au venit trei avioane şi au bombardat şi spitalul, deşi n-au voie, şi tata zis: „Mergi!”, dar mama vroia acasă, că avea bijuterii, ştiu eu ce-avea, dar tata a zis: „Mergi! Dacă nu mergi, eu iau copiii şi plec!”. Şi mi-aduc aminte: doi-trei paşi, culcat la perete. Chisăliţă au făcut Sulina. Şi am văzut într-un pom un cap de căpitan de vas, avea şapca… Copil, să vezi aşa ceva! Şi a trecut un remorcher pe Dunăre – tatăl meu era cunoscut de toată lumea şi cunoştea pe toată lumea – şi a oprit, deşi era bombardament, şi a trimis o barcă la mal şi aşa am scăpat. Ne-am oprit la Dunavăţ, ca refugiaţi. Ne-am oprit într-un sat unde nu ne dădeau albie să ne scăldăm, să ne spele mama, că aveam ploşniţe pe noi. Și a trebuit să ne spele în lacul Reazelm, şi ni s-a făcut părul de la sare… Şi când a plecat tata pe front, a rămas mama cu noi trei. A fost foarte greu, neînchipuit de greu. Am mai călcat Sulina o dată, la 16 ani, într-o vacanţă. Bunicii Aureliei m-au botezat pe mine, dar ei erau prieteni cu mama şi cu tatăl meu.
Tata lucra la Comisiune, era medic la spital. Numele lui era Mihalcea Ion. El, săracul, venise în practică sau aşa ceva, dar mama îl aştepta, o grecoaică cu părul prins în coadă gros cât mâna, şi el s-a îndrăgostit de ea, şi a rămas. Românii aveau păduchi, fiindcă mâncau mămăligă, aşa era mentalitatea grecilor. Acuma-mi vine şi să râd. Şi venea tata seara s-o vadă pe mama prin brizbriurile alea, aşa, şi bunica: „A venit ţărănoiul!”. Sigur că da, grecii au nasul pe sus, rasă superioară! Aveam şcoala greacă în Sulina, dar nu ne-am dus, fiindcă era o mândrie să fii român, era o prostie, ştii, să faci caz de… Stăteam când ieşeau grecoaicele de la şcoală, şi strigam: „Bee, bee, căţică, căţică!”, însemnând capră.
Bunica mea se ducea duminica la biserică şi trebuia să treacă Dunărea. Şi-i era frică, şi nu stătea pe bancă în barcă, ci stătea jos. Mergea la biserica grecească, bineînţeles, pentru că era grecoaică curată. Noi, nu. Eu mi-am făcut ucenicia la biserica catolică, că naşii mei erau catolici. Ileana cânta la cor – mama lui Aurelia. Acolo mi-am făcut ucenicia, dar puţin, puţin… pe la 8 ani jumate am plecat. Ce oameni erau bunicii Aureliei! Italienii erau nişte oameni foarte buni! Andrei şi Emilia, Meletia îi spuneau. Au iubit-o foarte mult mama, că nu ştiau ce nume să-mi dea, dar pentru c-au iubit-o foarte mult, Emiliţa. Şi aveau o casă frumoasă, vai! La Sulina, casă cu etaj? Uite, nu-mi aduc aminte de casa noastră cum mi-aduc aminte de casa lor! Copii fiind, acolo ne jucam. Şi pomul din curte mi-l amintesc, aveau un păr. Noi am avut o casă făcută de Comisiune. 14 camere. Dar ce arhitect! Din verandă aveam un fel de geam, un „geamlâc”, cum ziceam noi, vedeai în grădina de pui, toată cu sârmă acoperită, şi cu pomi: piersici pitici… Se termina curtea noastră cu o grădină, o livadă… Dacă ieşeai de acolo, venea balta. La poartă era o grădină, în spatele casei era depozit de muniţii, cu santinelă.
Vai, ce-au bombardat Sulina! Acolo era graniţa, ruşii ăştia au fost un pericol, şi mai sunt. Sunt urâţi de fapt din cauza politicii ăsteia perverse pe care au avut-o, fiindcă altfel, ca oameni, ei sunt credincioşi. Au biserici, sunt deosebiţi ca oameni, veseli, şi muzica lor pe mine m-a înnebunit, am cântat în cor la Tulcea. Cântam româneşte şi ruseşte. Acuma când aud muzica lor, mă sfâşie, aşa… Păcat.
Traduceam acolo la spitalul lor, ne pierdusem de părinţi, ca refugiaţi. În fine, printr-un cetăţean din sat au aflat că o fetiţă vorbeşte ruseşte. Traduceam acolo la ei. Din prima zi mi-au dat un coş cu ficat şi capete de porc, dăduseră buzna în ferma de porci, care era muncită cu prizonieri, şi au luat porcii. Nu mâncau ficatul şi capul, n-aveau ei timp să-l facă. Mi le-au dat mie şi lui popa, că fără popă nu munceau acolo. Şi am adus acasă la gazdă şi a făcut aia la borcane cu untură… Şi am văzut un rus în curte la o ţărancă, care-i dădea ciorbă să mănânce, şi s-a închinat. Şi l-am văzut. Vai, ce s-a rugat de mine să nu-l spun! Că ei sunt credincioşi, au biserici, au icoane. Nu l-am spus, i-am făcut un bine şi mi-a făcut şi el un bine: când au plecat cu camioanele, cu caii, cu bolnavii, cu ce aveau, vroia să mă ia cu ei, să traduc. Şi el mi-a spus: „Fugi, ascunde-te unde poţi, că te iau cu ei!”. Şi-am scăpat.
Am fost rătăcite de părinţi o lună în timpul războiului, când nemţii se retrăgeau şi ruşii intrau, că şi noi am fost o Românie cutră… Să schimbi politica cu nemţii în ţară! Dar lasă-i întâi să plece, că-s oameni şi ei, tineri! Mulţi erau aproape copii, foarte tineri, şi ce drăguţi erau, ce politicoşi! Îi hrăneau cu avioanele, cu pachete. Cădeau pachetele în lac, le luau ţăranii. A fost o tragedie. Îţi dai seama, să pierzi trei fete în timpul războiului, că nemţii se retrăgeau şi sunt fiare când se retrag, nu? Și ruşii intră, altă sălbăticie!
Când veneau paraşutiştii, se anunţa din sat în sat, să se ascundă toate fetele; şi babe dacă erau, nu le iertau! Atât de răi erau ruşii! Nici românii n-au fost mai buni, au împuşcat şi ei destui! Am tras-o cu venirea ruşilor! Ce bine-i să ştii mai multe limbi, nici nu ştii când îţi ajută!
Au venit şapte prizonieri, fugiţi. Unul avea malarie şi umblau ca şerpii prin curte. Sora mea era drăguţă, 15 ani, nu ştiu cât avea. Era frumuşică şi unul se ţinea după ea, învârteau casa, ea fugea, el după ea şi tot aşa. El zicea: „Am să te ţin aşa pe degete, pe palme!” şi ne gândeam ce ne facem, dacă pune ăsta mâna pe ea? Unul din ei era grec – ce emoţii am când vă spun! – cu un breton negru, aşa, şi ne-a zis: „Nu vă fie frică, că dacă face asta, îl împuşc! La noi se împuşcă!”. Şi, în fine, ne-a venit inima la loc.
Ne-am ascuns, ţin minte, în prima căpiţă de paie, sub maldăr. Şi-a băgat caii acolo – că ei veneau după cai – căruţa şi noi: noi trei şi fata gazdei. Stăteam, nu puteai să tuşeşti, să respiri, şi am auzit când au intrat în curte, că se aud caii. Şi ce zici tu, unul din caii noştri era armăsar. Au intrat cu iepele şi când a tras ăsta un nechezat, noi am înţepenit. Au venit, au dat paiele la o parte. Erau şase tineri cu şeful lor şi ziceau: „Noi căutam cai, şi am găsit iepe!”. Noi eram atât de speriate! Dar şeful le-a zis: „Nu ţi-e rușine, mă, nu vezi în ce hal de speriate sunt?!” Eu, dacă înţelegeam rusește, am auzit … El s-a furişat pe sub căpiţă, că se putea intra înăuntru, şi ne-a vorbit frumos. Am ieşit de acolo, bineînţeles, ne-a scos una câte una. Omul ăsta ne-a vorbit frumos, dar ei hăhăiau, erau din ăştia de 19 ani… Le-am făcut o masă, în Ialomiţa, brânză la discreţie, am tăiat brânza aşa, dar ei nu mâncau decât dacă gustam noi, că fuseseră otrăviţi în alte locuri. Şi datorită acestui om serios, care-i ţinea în frâu, nu s-a întâmplat nimic. A doua zi au plecat. Erau sanitari. Am trecut prin foarte multe. Tata a plecat, nu ştiam dacă mai vine sau nu mai vine, în linia întâia de front, dar a scăpat.
Ruseşte am învăţat din pasiune. Am învăţat la şcoală. Aveam prietene rusoaice şi mergeam acolo la ele acasă, acolo nu se vorbea româneşte deloc. Aveam numai note mari. Şi la şcoală eu spuneam „rubaşca”. Profesoara a început să râdă şi mi-a zis: „Emilia, nu rubaşca, asta-i la mahala! Rubaha!”. M-a certat c-am spus „rubaşca”. Se făceau cursuri serale, m-am dus la cursuri serale, aşa ambiţie aveam să vorbesc bine. Şi-mi plăcea. Îmi place limba rusă, care este foarte grea şi copiii n-o suportă.
Bineînţeles că ştiam şi greacă, doar în casă mama şi bunica vorbeau greacă de bucătărie. Tata, nu ştiu să-ţi spun dacă a învăţat greceşte. „Dose pendelei”. A venit un băiat şi a dus peşte şi a vrut să-i zică lui bunica să-i dea cinci lei: „dose pendelei”. Şi de atunci i-a rămas porecla asta şi toţi râdeau de el, „dose pendelei”. Că a învăţat sau nu greceşte, n-aş putea să-ţi spun. Nici ce studii avea tata n-aş putea să-ţi spun. Dar nu-l dădeam pe niciun doctor din lume. De la tata ştiu că nu e bine să te vadă un singur doctor. Împreună cu tata, m-au văzut trei doctori când am fost bolnavă. Unul a zis că am babadaci, nu ştiu ce-i aia, era o boală atunci. Altul a zis că am malarie. Tata a zis că am febră tifoidă. Aia aveam. Am luat-o de la spital, deşi nu puneam mâna pe nimic. Mă lăsa în curte şi îmi spunea: „Vezi c-o să iasă la geam cutărică, cutărică. Nu cumva să primeşti ceva de la ele!”. Tata le spunea pe româneşte: „sifilitice”.
Cumplită boală, febra tifoidă, te dor intestinele de nu rezişti. 13 zile nu am mâncat nimic, fetiţă fiind. Sifon! I se făcea lui mama milă şi punea şi o bucăţică de gheaţă. Aveam nişte arsuri! După 13 zile am spus: „Parcă aş mânca un ardei umplut!”. S-a dus mama şi a tăiat imediat un puişor, nici nu ştiu cât a durat, şi a venit cu ardeiul umplut. Şi am zis – mă scuzi acuma – „Miroase a căcat!”. Săraca mama, după tot efortul ei! Slăbisem ca un schelet, îmi căzuse părul, şi profesoara îmi spunea: „Emilia, taie-l! Că eu, de la uşă, când mă uit la geam, îţi văd toată ţeasta!”. Ce mai aveam eu acolo, îl împleteam, că-mi era ruşine. Ştii ce păr mi-a crescut după aia? O să ţi-l arăt în poze, o nebunie! Ondulat, tot se întorcea.
A fost şi ciumă în Sulina. Dacă găseau unul jos şi nu mişca, îl lua drept cu ciumă şi îl ducea la groapa cu var. A fost un caz, unul care s-a trezit în căruţa care-i ducea la groapa cu var. Acolo, când venea un vapor, nu cobora nimeni, până când echipa nu făcea un control pe tot vasul. Tata avea o şubă şi când venea acasă, venea cu şuba plină de ce primea acolo: săculeţ cu alune, săculeţ cu migdale, săculeţ cu mandarine. Ce să-ţi spun, ce bunătăţi primea tata! Unui vas grecesc, nu ştiu de ce, nu i-au dat liber să acosteze. Şi aveau o căţea de vânătoare, şi aia a sărit din barcă în deltă. Ei n-au primit aprobare să acosteze şi a trebuit să plece. Au venit grecii la mama şi i-au zis: „Noi o să ne-ntoarcem s-o luăm, ea va veni aici de unde a plecat. Aveţi grijă de ea!”. Şi au plecat. Mama i-a făcut un pachet acolo cu mâncare, bucătăria era aşa, cu geamurile spre curte, şi odată pac, căţeaua cu labele pe geam. Era înaltă, mare-mare. Lui mama i-a fost frică şi i-a aruncat pachetul acolo în curte. Când a venit tata, a luat pachetul, a ieşit afară, aveam un grajd, i-a desfăcut pachetul acolo, i-a desfăcut un sac cu paie, i-a pregătit tot, i-a pus apă şi a rămas acolo. „Abonata” i-a spus şi Abonata a rămas. Şi Abonata a făcut 12 căţei. Toată Sulina era la noi. Fiecare şi-a ales câte un căţel, i-a pus zgardă, cu nume, cu nu ştiu ce. Ţin minte că mama avea o tingire mare şi le-a făcut nişte terci cu lapte şi i-a adus pe toţi acolo. Dacă nu-i luai de acolo, crăpau. Portocale erau burţile lor. M-am născut între câini şi am crescut între câini, că tata era vânător.
Tata mă ducea la şcoală şi mă aducea de la şcoală. Mă ducea la cofetărie la tanti Popi, când ieşeam de la şcoală. Tata era bărbat bine, o să ţi-l arăt. Şi mergeam la bucătărie şi mâncam colţurile de la baclava, în timp ce tata stătea de vorbă cu tanti Popi. Era grecoaică. După aia s-a mutat la Tulcea şi avea cofetărie şi eu luam de la ea pe datorie. Erau două restaurante mari în Sulina, cred că ştii: fraţii Cherculas şi Camberi. Când venea tata de la vânătoare, tata şi cu cine mai era, cu sacul plin de vânat, se opreau la restaurant şi lăsau sacul, că mama se săturase să-i tot aducă acasă prepeliţe şi ce mai era. Şi seara se găteau şi mergeau la restaurant, cu nevestele… Ce frumos, nu?
Acolo se făcea tombolă… Naşul lui tata, doctorul Stănescu, era directorul spitalului. Şi câştigase la tombolă un vapor aşa, de ciocolată, şi ni l-a trimis atunci cu barcagiul acasă, seara, când încă noi nu ne culcasem. Era o viaţă frumoasă. Atunci casele astea de rendez-vous nu erau ca acum, de două parale. Acolo, dacă aveai o madam, păi aia era numai a ta. O întreţineai, îi luai trăsură, dar era numai a ta. Case de toleranţă, cred că era una singură şi era de cucoane. Te gândeşti că era port, totuşi. Trebuia să fie şi aşa ceva. Veneau vaporenii şi se duceau la cafenea, să joace biliard. Dar bani n-aveau. Dar ce n-aduceau! Am avut de la ei un cocoş cât un scaun. Am avut o bibilică fără pene. Vreo cinci pene pe ea, aşa, tot de-acolo. Dar ce cutii cu fructe, ce bunătăţi mâncam de la ei! Portu-i port!
Bombardamentul, suflul bombardamentului ne-a luat etajul casei. A luat tot etajul şi l-a dus în baltă. Mătuşa mea era în casă. N-am mai găsit-o niciodată. Am plătit soldaţi s-o caute, au găsit etajul şi l-au adus înapoi, dar pe ea, niciodată.
Era uzina de apă; tata şi-a adus un frate şi l-a făcut mecanic la uzina de apă. Doctorul Stănescu, ţi-am zis, era medicul-şef al spitalului. L-a cununat pe tata. A venit la bunica şi i-a zis: „Doamna Poveros, de ce nu-l vreţi, că sunteţi femeie săracă? E băiat bun, e verificat de mine, e neam bun!”. Bunica tăcea, nu putea să spună că nu. Şi până la urmă l-a cununat, el i-a fost naş de cununie, el a botezat-o pe sora mea după numele soţiei, Virginia, el a botezat-o pe sora mea a doua, Maria, după numele mamei soţiei, şi urma să ies eu băiat, să mă cheme Vasile, numele lui. Slavă Domnului că n-am ieşit băiat! Mama, când a auzit, „Vasilica”! Şi i-a zis: „Naşule, să nu te superi, avem nişte prieteni şi vor şi ei să năşească!”. „Da, sigur!” Și am scăpat de Vasilica.
Aici în Bucureşti a murit doctorul Stănescu, de bătrâneţe, dar mai multe nu ştiu să-ţi spun. Dar ce om! N-ai cunoscut şi n-ai să cunoşti aşa om mare, care a făcut bine în stil mare!
Erau doamne şi cucoane în Sulina, protipendada! Erau greci. Eu am rămas şi aşa am să rămân: cu ideea că cele mai bune familii erau greci. Asta nu înseamnă că nu erau şi alte naţii. Știi câte au fost? Depăşesc 20. Eu ştiu mai bine de greci, de evrei prea puţin, ţigani n-am avut. Când am venit în Bucureşti râdea o colegă de mine, că nu ştiam să deosebesc când intra un om, dacă-i evreu, sau român, sau ţigan şi făcea haz de mine. Dacă n-am avut la Sulina!
Erau mulţi lipoveni, ei erau pescarii în deltă și e şi acum ăsta, Paţaichin, care a ajuns mare sportiv. Şi acuma, eu ştii cum vâslesc? Dacă mă laşi pe cel mai mare curent, mie nu-mi întoarce barca. Şi Dunărea o treceam înot, ca nimic. Sportul pe care l-am făcut noi n-a fost forţat, a fost pasiune. Noi am trăit în Dunăre, casa noastră era pe malul Dunării. Şi noi ne jucam în Dunăre.
Aveam un remorcher în faţa casei, pentru alarmă pe mare, cu clopot. De la el până la mal era un drug din ăsta, un stâlp. Eu cu sora mea, eu 8 jumate, ea 10 jumate, ne întreceam care ajunge prima pe remorcher. Cu picioarele goale, amândouă am pornit deodată şi am îmbrâncit-o, probabil, şi am scăpat-o pe ea în Dunăre. Şi acolo în apă erau frânghiile şi ea s-a încurcat în frânghii. Ieşeau muncitorii de la uzină şi eu strigam: „Sora mea e în apă!”. S-a aruncat unul îmbrăcat şi a scos-o dintre funiile alea. S-a dus la noi, că dacă ieşea mama o bătea, a ieşit bunica: „Copilul ăsta l-am scos din apă. Unde-i mama lui?”. „La spital, operată.”. Era aici în Bucureşti, operată. Şi zice: „Copilul ăsta era ca înecat.” Săraca bunica! Aşa că dacă mă întreabă cineva când am învăţat să înot, nu ştiu. Tot în apă, în apă. Toţi copiii acolo înoată înainte să vorbească.
La pescuit am mers înainte să merg la şcoală. Pasiune mare! Cum venea tata acasă, mânca repede ceva, luam bocceluţa şi mergeam pe dig. Pescuiam în fiecare zi. Şi la plajă… Aveam şi o trăsură în oraş, parcă Petrache îl chema, nu mai ţin minte, şi aveam şi un factor bătrân, şi o iubea pe mama, şi l-a văzut pe tata că era crăişor, şi i-a scris una o scrisoare lui tata, era lipoveancă, şi scria jos „Te surut, dragă Nicule!”, şi factorul i-a dat-o lui mama. Jale mare, durere. Eram la şcoală, se dădeau ceva vaccinuri, nu ştiu pentru ce, şi a venit şi asta, cu băieţii după ea, avea trei băieţi. Şi noi, acolo pe scară: „Te surut, dragă Nicule! Te surut, dragă Nicule!”. Am înnebunit-o, săraca. Când am văzut ce-am făcut, am fugit la barcagiul nostru, i-am spus ce-am făcut şi a zis: „Hai, treceţi repede în barcă!”. Când am ajuns în mijlocul Dunării, pe mal, tata! Am fugit repede în bucătărie, mama avea acolo o canapea şi o masă mare, şi mama a zis: „Hai, treceţi în pat!”. Prăjea cartofi. Şi a venit tata, era înalt, păşea bum-bum-bum! Mama a luat lingura de scos cartofi, şi a zis: „Dacă te atingi de copii, îţi sparg capul!”. Tata, când a văzut-o pe mama aşa, l-a pufnit râsul şi nu ştia pe care să sărute mai întâi: pe ea sau pe noi.” Ce om era tata!
