Momentul cel mai dulce al carierei sale a fost unul istoric pentru sportul mondial și românesc: prezența pe un podium olimpic (Sydney, 2000) a trei gimnaste din România. Jacques Rogge, președintele Comitetului Internațional Olimpic între anii 2001 – 2013, spunea că cele mai dramatice două momente din istoria olimpismului au fost atentatul terorist de la Olimpiada de la München (1972) și retragerea medaliei de aur Andreei Răducan, la Olimpiada de la Sydney. Privind de la București, ți-e greu să-l contrazici.
După o strălucită carieră de gimnastă, Andreea Răducan a refuzat să antreneze. Era prea banal. Așa că a rămas în țară și a pornit pe un alt drum: a făcut jurnalism, a comentat competiții sportive, și-a dat doctoratul, s-a implicat în proiecte sociale, a scris o carte și, în prezent, conduce Fundația Olimpică Română. Pentru cei 31 de ani pe care îi împlinește astăzi, nu e rău deloc.
Am căutat-o pentru un interviu și a acceptat să stăm de vorbă. Despre amintiri, mentori, Deva, olimpismul românesc, carieră, paralele, talent și despre predispoziția românilor pentru gimnastică ori relația sportivilor cu presa și viceversa. Și, un pic, și despre Sidney.
*
Amicii mei bârlădeni îmi povestesc tot felul de pățanii și istorii despre oraș. Ce m–a surprins, însă, e savoare și autoironia, deloc provincială, cu care o fac. Te-aș întreba, pentru început, de partea aceasta a copilăriei, a familiei…
Orașul rămâne pentru mine, fără doar și poate, casa mea, și chiar dacă nu ajung atât de des pe cât mi-aș dori, de cele mai multe ori sărbătorile le petrec acolo. Bârladul e un orășel mic, dar cu oameni foarte inimoși. În afară de personalitățile pe care le-a dat României de-a lungul anilor (Nicolae Tonitza, Alexandru Ioan Cuza, Elena Farago, N.D. Cocea., Alexandru Philippide, Ștefan Procopiu, dar și Max Goldstein sau Gheorghe Gheorghiu-Dej – n.m. M.C.), pentru mine chiar e o mândrie că am crescut acolo.
Am plecat de acasă la 12 ani, după ce am primit din partea Federației Române de Gimnastică un fax în care eram invitată la Onești. Asta mi-a cerut sportul pe care l-am practicat, dacă am vrut performanță. Eram încă o copilă și am avut o discuție foarte serioasă cu părinții în care mi-au explicat că va fi alegerea mea dacă voi dori sau nu să plec de casă, că ei mă vor iubi la fel de mult și în continuare. Am decis să plec. Era păcat de anii petrecuți în sala de gimnastică de la Bârlad. Tatăl meu am fost foarte pasionat de sport, a jucat fotbal în copilărie, însă, probabil, părinții lui, bunicii mei, nu i-au înțeles pasiunea pentru sport așa cum ar fi trebuit și a rămas cu un vis neîmplinit.
El te-a îndrumat spre gimnastică?
Da, a văzut că sunt un copil plin de energie și și-a spus că ar fi păcat să nu îmi consum energia cu rost. Așa am început, în 1987, gimnastica. Bineînțeles, atunci părinții mei nici nu știau și nici nu s-au gândit că voi putea ajunge vreodată să particip la un campionat mondial sau la o ediție a jocurilor olimpice. Așa că, fără aspirații ieșite din comun, pas cu pas am început să mă joc în sala de gimnastică de la Bârlad iar joaca asta a devenit la un moment dat foarte serioasă…
Cine ți-au fost profesori la Bârlad? Ce a contat mai mult, contribuția lor sau pasiunea ta?
Am început cu două antrenoare: doamna Ionașcu Veronica și Alice Gheorghiu. Nu erau oameni care să cunoască excelent sportul acesta, dar aveau atâta pasiune pentru gimnastică și dorință de a-și face meseria… Erau buni pedagogi și știau să vorbească cu copii și chiar doamna Ionașcu povestea într-un interviu că a învățat gimnastică odată cu noi. Am apreciat enorm sinceritatea ei, faptul că, deși nu putea să caute pe Internet informații ca să afle ce se întâmplă în domeniul acesta în alte părți, că nu erau cărți sau reviste atât de multe, și-a dat silința și a crescut o generație de copii foarte, foarte bună.
De la Bârlad ai ajuns la Onești.
Acolo era lotul și era bine pentru că era mai aproape de casă și părinții ne puteau vizita mai des, sigur, în măsura în care li se permitea.
Era o atracție mai mare pentru gimnastică atunci ca acum?
Mi-e greu să îți spun, pentru că eram foarte mică. Așa se întâmpla însă peste tot: antrenorii care erau la cluburi, la secțiile de gimnastică, mergeau în grădinițe și selectau copiii. Se întâmpla chiar și în grădinița în care eram și eu, doar că eu am ajuns la gimnastică având în familie un om foarte pasionat de sport. Că sportul acesta a prins amploare foarte mare datorită performanțelor obținute de Nadia, sigur, s-ar putea să fie așa. Știu că și tata îmi citea din când în când dintr-o carte scrisă despre ea de Ioan Chirilă. Aceea a fost, cred, și singura sursă despre ce însemna gimnastica la ora aceea.
Cum te-ai remarcat de ai ai primit faxul de la federație?
Au fost an de an competiții la care participam, școlare, dar și naționale, și în urma rezultatelor pe care le-am obținut, cu echipa, dar și individual, am intrat în vizorul Federației de Gimnastică. În afară de asta, am reușit să o conving pe mama să mă susțină, pentru că ea era de părere că la vârsta de șapte ani va trebui să mă las de gimnastică și să mă axez doar pe ceea ce înseamnă activitate școlară. A văzut însă cât de mult îmi place la sala de gimnastică și că munca pe care o depuneam zi de zi acolo prindea contur, prin rezultatele obținute, și am convins-o să mă susțină, alături de tata, să fac sport de performanță.
Cât timp ai stat la Onești?
Aproximativ un an. A fost trambulina spre lotul olimpic care se antrena la Deva.
La Deva cine te-a antrenat?
La Deva deja am intrat pe mâna antrenorilor Octavian Bellu și Mariana Bitang. La început, ei doar asistau la antrenamentele noastre, în condițiile în care noi am mers cu antrenoarele noastre de la Onești. Au vrut să selecteze și câteva junioare care dovedeau că sunt talentate și merită să facă parte din echipa mare. Asistau la antrenamentele noastre fără să își dea cu părerea. Nici nu știai ce să faci, dacă poți să zâmbești sau să le pui întrebări ori să spui ceva. Așteptam să vedem care sunt reacțiile lor, dacă e bine ceea ce facem, dacă suntem pe drumul cel bun. Așa am ajuns în lotul de senioare. Ritmul, presiunea erau însă cu totul altele. Nimeni nu mergea la Deva ca să se antreneze pentru locul 10. Toate trebuia să știm că ne antrenăm ca să fim campioane. Chiar dacă eram niște copii, am conștientizat destul de devreme responsabilitatea aceasta.
Ce s-a întâmplat cu fostele tale colege, care nu au ajuns să facă performanță?
M-a întâlnit chiar recent cu câteva colege. Multe dintre ele, chiar dacă nu au reușit să devină campioane olimpice, n-au niciun regret. Sunt oameni care s-au gândit că, totuși, ar trebui să facă altceva iar experiența sportivă te ajută foarte mult în viață. Sunt atâtea lucruri, atâtea calități pe care le descoperi și le dezvolți prin sport și care îți sunt de ajutor mai târziu.
Ce s-a schimbat semnificativ la antrenamente, din ce știi, față de generația anterioară vouă? Erau mai puțin severi antrenorii?
Severi au fost totdeauna. Aveau aceste metode de pregătire care au dat atâtea rezultate. Era și păcat să le schimbe. Schimbările au venit, însă, prin generațiile noi. Erau alt gen de copii decât cei, de exemplu, din perioada Laviniei Miloșovici.
Fizic?
Da. Sunt generații care poate nu mai rezistă la fel de mult la efort sau care au nevoie de mai multă comunicare. Gimnastica de înaltă performanță are nevoie și de grație, și de eleganță, dar înseamnă, în primul rând, foarte, foarte multă muncă. Toate acele elemente cer mult exercițiu, nu ajunge să discuți cu antrenorii. Repetiția e mama învățăturii. Oricât de banal sună, e cât se poate de real în cazul nostru. Până repeți de milioane de ori un element, ca să ajungi să îl înveți, să îl stăpânești și să fii capabil să îl prezinți în concurs, îți trebuie multă muncă, nu poți altfel. Apoi, depinde de fiecare în parte, individual, de educația fiecăreia, de felul de a fi al fiecărei sportive.
Prin ce diferă sistemul nostru de cel al altor țări?
În primul rând prin centralizare. Sistem centralizat mai au și rușii, și chinezii. Americanii, de exemplu, echipă cu pretenții și rezultate foarte bune, au o altă metodă, în ideea în care fiecare antrenor ia copilul de când începe să facă gimnastică – la patru, cinci, șase ani – și merge cu el până la jocurile olimpice. Fiecare vine cu antrenorul lui și, cu o lună, maxim două înainte de o competiție majoră, se pregătesc centralizat. Antrenorul nu își lasă pe drum copilul, cum se întâmplă la noi. La început ai un antrenor, la junior te preia alt antrenor, iar la seniori, alt antrenor.
Crezi că avem o predispoziție, un „ceva” aparte pentru gimnastică?
Rezultatele spun că da. Cred că românii sunt foarte dotați pentru sport. Chiar cred asta. Putem atinge rezultate în momentul în care ne dorim asta, suntem foarte pasionați și când intrăm în horă, jucăm, nu ne dăm loviți. Mi-e greu să cred că lucrurile ar putea sta altfel atâta vreme cât avem atât de multe rezultate în acest sport. În plus, avem o școală de gimnastică renumită. Oriunde te duci în lume, se știe de ea, avem un palmares impresionant (care e și destul de greu să îl duci în cârcă când ești la început, când vii după Nadia, Ecaterina Szabó sau alte gimnaste mari).
Cât e talent și cât muncă în gimnastică?
Eu cred că 50% e talent și 100% muncă. Spun asta pentru că am avut colege talentate, care promiteau foarte mult când erau la juniori, dar care tocmai pentru că știau că sunt talentate și-au spus: „Mie o să-mi iasă oricum la concurs, ce să mă mai antrenez atât.” Așa s-au pierdut, din păcate, unele talente. Îți trebuie și talent, fără îndoială, dar în marea performanță nu prea poți să trișezi, îți trebuie și mult antrenament.
Efortul acesta susținut, ani de zile, nu te-a făcut niciodată să vrei să renunți?
Nu a fost ușor, nici nu vreau să creadă cineva că lumea venea la noi zi de zi, cu flori, să ne spună cât de frumoase și de talentate suntem. A fost un program destul de greoi, dar asta m-a făcut și mai puternică, m-a făcut să merg mai departe și să îmi doresc să fiu campioană. Pe lângă fetele pe care le urmăream la televizor când eram mică și cele cu care m-am antrenat, asta m-a motivat cel mai mult. Erau ani de muncă în spate și ar fi fost păcat să renunț la tot efortul depus până am ajuns acolo.
Mai sunt apoi schimbările prin care treci: faptul că trebuie să renunți la famlia ta, că ajungi între oameni pe care nu îi cunoști, nu știi exact cine sunt și care sunt intențiile lor față de tine. Chiar dacă pare un clișeu, a fost pentru mine o a doua familie. Am avut norocul să fiu într-o generație realmente foarte bună. Cred că a fost și un dar de la Dumnezeu. Pur și simplu am avut șansa să fiu într-o generație bună, pentru că și asta conteză foarte mult, să ai cu cine să te bați, în sensul bun, să crești, să progresezi. Când le vezi mai bune, automat îți dorești și tu să te depășești.
Gimnastica, pe lângă că e un sport foarte frumos, te ajută să îți împingi limitele până la maxim. Și vedeam ce lucruri minunate li se întâmplă colegelor mele care erau mai mari. Veneau acasă cu medalii și mă făceau să îmi doresc să ajung și eu acolo. Până să le cunosc, mă alimentam doar cu poveștile lor, apoi, mi-am dorit să trăiesc și eu momentele acelea. Când ajungi acolo sus, pe podium, oricât m-aș strădui eu să povestesc acum ce sentimente te încearcă, să mă ierte Dumnezeu, dar nu reușesc. Pentru a înțelege, trebuie să ajungi acolo, să simți ce transmite o sală întreagă care se ridică pentru performanța pe care tu ai obținut-o.
Lumea vă mai și compătimea: „Săracele fete, atâta au de muncit”…
Da, dar dacă mă uit acum înapoi, mă ajută foarte mult experiența aceea, sunt altfel construită și am un avantaj față de mulți dintre colegii mei de generație. Nu aș spune că a fost ușor, dar mă folosoesc foarte mult de tot ce am acumulat în acei ani. Am aceeași dorință de a fi prima, lucrez foare bine în echipă, nu renunț nici în ruptul capului, indiferent de obstacole ș.a.m.d. Am avut și în perioada aceasta de când m-am lăsat de sport, momente în care nu mi-a fost ușor, dar mă gândesc mereu la cele 7-8 ore de antrenament zilnic, în care de multe ori aveam senzația că pur și simplu nu se mai termină, cu toată presiunea și toată tensiunea de atunci. Le spuneam colegelor zilele trecute: chiar de aș munci 16 ore pe zi, tot nu ar echivala cu efortul depus în cantonament, la Deva. Experiența de gimnastă îți conferă, totuși, o personalitate mai complexă.
Cum vă alegeați muzica pentru sol?
Era un trio format din sportivă, coregraf și antrenor. Antrenorii se ocupă de partea artistică (la Bârlad nu se întâmpla asta, evident, pentru că nu aveam coregraf, dar la Deva, da). Muzica trebuia să fie cât se poate de antrenantă și să țină cont de personalitatea gimnastelor, dar și de publicul în fața căruia urma să aibă loc concursul. Important e ca tu, ca sportivă, să te simți bine cu muzica aleasă. La început erau câteva melodii pe care ți le puneau să le asculți și le spuneai ce îți place sau nu. Până la urmă, era bine.
Spune-mi puțin despre „mitologia” aceasta cu aparatele, că la unele suntem buni, la altele nu ne prea iese pasența. Bunăoară, la paralele.
Cred că și noi am greșit pe undeva, că am tot bătut monedă pe chestiunea asta iar pentru cei din exterior s-au cam aprins lămpile. În ce mă privește, ca să iau un exemplu concret, am plecat de la Bârlad cu un handicap (nu că aș fi fost dăruită cu cel mai mare talent pentru paralele, e adevărat). În plus, am avut probleme și cu palmele, pentru că noi, la club, în momentul în care am început să practic gimnastica, nu ne permiteam și nici nu știam prea mult despre ce sunt acelea palmiere, pe care le foloseau gimnaștii de afară. Băieții folsoeau la inele și la bara fixă. La noi, al fete, nu se întâmpla lucrul acesta și clubul din Bârlad nici nu își permitea să își cumpere așa ceva, așa că ni se tot rupeau palmele. Nu mă puteam antrena foarte mult la acest aparat din cauza durerilor. Apoi, a fost și faptul că la paralele e nevoie de un antrenor bărbat, care să ajute gimnasta. Sportiva trebuie condusă în acele elemente și pentru asta trebuie cărată pe brațe, la acele desprinderi. Or, o femeie, oricât s-ar strădui ea, nu are aceeași putere ca un bărbat.
Pe de altă parte, Nadia, Lavinia Miloșevici, Simona Amânar au fost campioane la paralele, deci nu putem spune că nu suntem bune la acest aparat. Tot spunând, însă, că noi nu emitem pretenții la paralele, cred că le-am influențat și pe arbitre. Diferențe au existat și cred că avem un talent mai mare pentru bârnă și sol, dar de aici până la a spune că nu suntem bune la paralele… e cale lungă.
În privința accidentărilor, te consideri o norocoasă, o ghinionistă sau ești undeva la mijloc?
Cred că undeva la mijloc. Sportul de mare performanță înseamnă și uzură fizică, în mod clar. Nu am de ce să mă plâng că aș fi fost mai ghinionistă decât alte sportive.
La Sydney ai mai fost?
Nu am mai fost, dar mi-aș dori să merg 🙂 Toată lumea se gândește că oi fi rămas cu sechele. În mod cert mi-ar plăcea să mă întorc și să vizitez mai în detaliu orașul. Nu am absolut nicio ranchiună vizavi de oamenii de acolo, de oraș, sunt atât de liniștită în privința asta… Dacă nu aș fi, probabil s-ar fi văzut asta în atitudinea mea. Mai ales că eu, după Sydney, nu m-am rertas. Dimpotrivă, am continuat și am mai obținut medalii, ceea ce, cred eu, denotă că am depășit momentul și nu am rămas cu vreo frustrare sau supărări pe unul sau altul. Ok, a fost o decizie nedreaptă, din punctul meu de vedere și al altora, nu doar din România, dar am primit atunci sute de scrisori. Până și azi, după 14 ani, primesc foarte multe mesaje legat de acest subiect.
Cum au reacționat sportivii străini atunci, la Sydney?
Glumeau: „Măi, fetelor, noi vă felicităm, dar să știți că aici nu sunteți la campionatul național, la voi, în România…” A fost incredibil… Maria (Olaru – n.m. M.C.), spunea chiar înainte de concurs: „Ce-ar fi să câștigăm, să urcăm pe podium toate trei.” Era însă o chestiune așa, pe care cel mult să o desenezi, dar nici pe departe nu ne gândeam că s-ar putea întâmpla. A fost ceva de vis… Am și simțit atunci când s-a intonat imnul, că e pentru toată echipa. Un lucru nemaipomenit! Stau însă și mă gândesc ce-o fi fost în sufletul antrenorilor, care au trimis în concurs trei fete și au fructificat la maxim. Mai mult de atât nu se putea. Să ocupi tot podiumul olimpic… Și asta, după ce câștigasem înainte finala pe echipe, adică chiar era deja prea mult…
Sentimentul tău acum care e: a fost sau n-a fost ceva la mijloc?
De multe ori îmi vine greu să cred că am reușit să pierd, pentru un medicament sau într-un mod atât de prostesc, un titlu olimpic. M-am pregătit, m-am antrenat (pentru jocurile olimpice nu te pregătești un an sau doi, a trebuit să progresez și să evoluez de la an la an), până să ajung în punctul acela și când am ajuns în punctul acela, să prind cea mai bună zi, să dau tot ce am mai bun din mine și să fie și stelele astfel așezate încât să fiu cea mai bună din competiție…. A fost șansa mea și am muncit pentru ea. Firesc că nu îmi era totuna. Nu puteam să spun: „Eh, am pierdut medalia. Asta e, poate mai câștig alta.” Mai ales că la gimnaste șansele să ajungi la două ediții ale jocurilor olimpice sunt foarte mici. Atunci mă durea sufletul să știu că toată munca mea e în van doar pentru că erau colo niște neînțelegeri. Oamenii spun că aveau ce aveau cu domnul Țiriac, care își dorea să ajungă în Comitetul Internațional Olimpic. Sunt niște lucruri care nu prea stau în picioare. Dacă vă uitați și socotiți, veți observa că ne lipsea o medalie de aur ca noi să fim între primele zece națiuni. Știți ce însemna primele zece națiuni? Să avem voie la doi membri în CIO, automat.
Pur și simplu cred că am picat la mijloc și asta a fost. Îmi pare nespus de rău, pentru că oamenii au rămas cumva cu un semn de întrebare. De la cel care a fost președintele comisiei în cazul meu, la cel care ne-a deschis ușa ca să întrăm, mi-au spus: „I know you are not guilty, but these are the rules.” (Știu că nu ești vinovată, dar acestea sunt regulile.). Bun, dacă știi că sunt nevinovată, atunci? Mai ales că mi-au și spus: „Acesta nu este un caz de dopaj. Aceasta este o eroare medicală.” Eu însă nu sunt medic, de ce mă pui pe mine să plătesc? L-ai suspendat pe medic două ediții ale jocurilor olimpice, l-ai suspendat și pe Țiriac două ediții, dar eu?… Pur și simplu ne-au făcut ca la „Nufărul”… Am înțeles că aveau o problemă cu domnul Țiriac și cu medicul, dar ce aveau cu mine, că eu am muncit? Oricum, mi-au spus că nu vor să creeze un precedent și să îmi dea medalia înapoi. Apoi, subtanța pentru care mi-au luat medalia a fost retrasă peste trei ani, în 2003. Pur și simplu și-au dat cu stângu-n dreptu’: ei spun că dacă un sportiv este depistat pozitiv, îi retragi medalia și îl excluzi din viața sportivă. Ei mi-au retras medalia și m-au lăsat peste două ore să concurez din nou.
Vei cere vreodată rediscutarea cazului?
Dacă voi simți că există această posibilitate, da, am să fac pasul acesta, e de datoria mea cumva să încerc să repar lucrurile.
Ce ai făcut după ce ți-ai încheiat cariera sportivă?
Am avut mai multe proiecte media, am fost corespondent TVR, mi-am terminat lucrarea de doctorat.
Despre?
„Reactivitatea emoțională a sportivilor de performanță la relatările mass media”. Două domenii pe care le știam foarte bine: sportul de performanță și, să spunem, partea aceasta de jurnalism. Am lucrat destul de mult pe partea de psihologie încercând cumva să aduc la numitor comun lucrurile: și sportivii să înțeleagă că trebuie să știe să comunice cu mass media, dar și jurnaliștii să înțeleagă că sportivii sunt o categorie aparte cu care nu e ai voie să ștergi pe jos în momentul în care nu mai câștigă medalii.
Am să te contrazic un pic. De exemplu, când Germania pierde acasă în fața Angliei cu 5-1 sau Brazilia e surclasată, tot acasă, de Germania, cu 7-1, ca să iau două exemple din fotbal, nu mă miră că jurnaliștii gazdelor sunt indignați.
E adevărat, când un sportiv e de lăudat, îl lauzi și când e de criticat, îl critici, dar să ai argumente. Să vină însă cineva să îmi spună că dacă trăgeam mai bine de picior pe bârnă ar fi ieșit mai bine…
În lucrarea mea am subliniat altceva: că prin presiunea presei sunt sportivi care au pierdut medalii. De exemplu, cazul lui Marian Drăgulescu. La Jocurile Olimpice de la Atena, Marian a câștigat două medalii, la sol și la sărituri. Patru ani mai tâziu, aceste două aparate i-au adus clasări pe locurile 7 și 8, doar pentru că a fost influențat de ce s-a spus în presă despre viața sa personală. Nu e relevant.
Citeați presa în competiții?
Nu aveam voie și nici nu era Internet pe atunci. Abia la 18 ani mi-am luat un calculator. Poate că a fost mai bine așa, nu mă influența în niciun fel, nici în rău, nici în bine. Gândește-te că eram copii. Copiii sunt foarte vulnerabili. Am fost ferite de lucrurile acestea. E însă și partea cealaltă, când te laudă presa și te culci pe o ureche. Nu era cazul la mine, pentru că eram suficient de echilibrată ca să știu care îmi este rolul și până unde pot ajunge. Totul ține de respect, și din partea sportivilor, și din parte jurnaliștilor, asta am încercat să spun în lucrare mea. Nu e o treabă ușoară, ca sportiv, dar trebuie să îi faci pe jurnaliști să înțeleagă că nu e ușor să ajungi acolo sus.
De acord. Adevărul, însă, e că sportivii români nu prea știu să comunice.
E adevărat.
Și mai e ceva: cred că presa de la noi îi și inhibă. Îi văd pe unii stranieri cât de degajați și de bine comunică în străinătate și cât de timorați sunt când dau declarații acasă.
Exact, asta am vrut să spun. Eu am depășit bariera asta, dar, de exemplu, sunt mulți sportivi care au deja performanțe, dar nu sunt încă destul de echilibrați și de stăpâni pe ei. În plus, oamenii oricum au prejudecata că „sportivii sunt cam tâmpiței, lasă-i în pace” etc. Ceea ce nu înțeleg unii, e că și în sport trebuie să te ducă puțin capul ca să ajungi la performanță, nu e chiar ușor, de exemplu, să legi toate elementele acelea de la gimnastică. Amuzant e însă când se mai miră unii că ai reușit să legi două vorbe.
Totuși, revin: statistic, sportivii români nu știu să comunice.
E adevărat. E și darul nativ, dar trebuie să te și antrenezi pentru asta, ca în sport, ca în orice profesie.
Da, numai că nu prea îi învață nimeni.
Trebuie să învețe. Sunt cursuri de coaching unde pot învăța cum să comunice, cum să își facă un CV, cum să scrie ș.a.m.d. Uite, avem astfel de cursuri la Fundația Olimpică Română.
Așa, spune-mi ce faceți la Fundația Olimpică Română (FOR)?
Avem cursurile acestea de coaching, dar și programe sociale pentru campionii care au o situație financiară mai grea sau sportivi care, după accidentări, au ajuns în scaune cu rotile. Avem, apoi, programe de promovare a sportului în școli, în rândul copiilor și al tinerilor, organizăm competiții și alte inițiative.
Care e relația înte Fundația Olimpică Română și Comitetul Olimpic Român (COR)? Par cam suprapuse.
Așa este. Ca să înțelegă toată lumea, această fundație a fost înființată de domnul Țiriac. În acel moment, COR nu avea voie să aibă venituri proprii. Banii veneau de la stat, de la Comitetul Internațional Olimpic și FOR își desfășura activitatea ca departament de marketing al COR, încercând să aducă fonduri pentru diverse proiecte. Între timp, în 2004, domnul Țiriac a plecat de la COR. A urmat un contract de colaborare între FOR și COR. Momentan nu avem parteneriate, dar fac tot ce e posibil ca relațiile noastre cu COR să fie cât mai bune.
Cum vezi tu olimpismul românesc actual? Dacă te uiți pe graficul ultimelor ediții, tendinețele nu sunt prea încurajatoare.
Cred că nu trebuie să ne pierdem optimismul, sincer. Copii care practică sportul, contrar aparențelor, sunt. Ceea ce nu mai funcționează la fel ca în trecut e dorința lor de a se autodepăși. La prima mică durere, gata, spun că nu mai pot și aleg ceva mai ușor. Uite, exemplul lotului de gimnastică: o fetiță foarte talentată spune că ar vrea să se lase de gimnastică pentru că i-ar plăcea mai mult să cânte. Probabil că e mai ușor să cânți decât să cazi, să te lovești etc. Mă rog, ceea ce vreau să spun e că eu cred că sacrificiile și eforturile nu sunt aceleași în muzică și în sport. Și mai e ceva: s-a schimbat puțin și lumea, chiar și față de cum era ea când concuram noi. Lumea vrea acum câștiguri rapide și mai facile, ceea nu e chiar bine. Nu e o regulă, dar observ o tendință în acest sens.
Mai e apoi și atitudinea părinților: sunt ceva mai visători în privința copiilor lor. Tata nu și-ar fi permis niciodată să îi spună antrenorului ce să facă, cum să mă antreneze. Azi, s-au schimbat puțin lucrurile. În condițiile în care părinții mai și plătesc, au impresia că trebuie să fie și ei acolo, să mai dea o indicație. Aici mi se pare mie că e o problemă, în relațiile acestea. Copiii trebuie ajutați să înțeleagă că atunci când vrei să faci sport de înaltă performanță, trebuie să îți asumi lupta asta, care nu e una simplă, dar e extrem de frumoasă. Iar părinții să înțeleagă că sunt primii care trebuie să își susțină copiii pe acest drum. Rolul acesta nu îl are nici antrenorul, nici psihologul, dacă au psiholog.
Care e condiția psihologului în sportul românesc de azi?
Din ce văd, cei care la acordă importanța cuvenită sunt în primul rând tenismenii.
Mă intrigă puțin lipsa lor de la cluburi în condițiile în care echipele și sportivii noștri pierd adeseori meciuri sau competiții tocmai pentru că se pierd cu firea.
Da. Noi la lot, dacă ceream, aveam, la cerere, psiholog. Nu stătea zi de zi cu noi la antrenamente, dar dacă vreuna dintre fete vroia să stea de vorbă cu un psiholog, putea să o facă. Eu cred, totuși, că fiecare echipă sau club ar trebui să colaboreze constant cu un psiholog. Nu e totuna pentru un sportiv de performanță să meargă la un psiholog la cabinetul căruia merge toată lumea sau la unul care m-a urmărit la antrenamente și competiții, care știe la ce reacționez bine, la ce nu, unde clachez, de ce mă opresc uneori și să îmi dea sfaturi utile. Eu, ca gimnastă, de exemplu, dacă îi desenez unui psiholog un salt sau un șurub pe care nu îl cunoaște, nu prea mă poate ajuta. E important să fie specializat în sportul respectiv. Dar în problema aceasta cred că la noi mai trebuie să treacă un pic de timp…
Ești președinta Fundației Olimpice Române. Sfatul sociologilor e că toți avem o limită pe care nu e bine să o depășim. Printre cazurile clasice sunt profesorul ajuns director de școală, medicul ajuns director de spital sau sportivul ajuns antrenor. Am putea da și nume, dar hai să nu o facem. Cum vezi tu traiectoriile acestea?
Acesta e motivul pentru care eu nu am vrut să devin antrenor. Ar fi putut fi o variantă, am fost invitată, era simplu. E însă o contradicție între ceea îmi doresc și ceea ce pot să fac. Dacă nu îți dai seama că dacă ai încercat o dată, de două ori, de trei ori și nu merge, înseamnă că undeva ai o problemă.
Problema e și una de orgoliu și se întâmplă asta inclusiv la sportivi. Una e să fii campion olimpic și alta să activezi în alt domeniu. Trebuie să începi de jos și să crești pas cu pas ca să fii bun, pentru că altfel, bineînțeles, va apare o frustrare. Eu, când am terminat cu sportul, am spus că nu vreau să antrenez. Ok, dar atunci ce vreau să fac? Sau ce aș putea să fac ca să ajung la un nivel relativ bun. În regulă, ce am făcut în sport e dificil să mai fac și într-un alt domeniu, eram conștientă de lucrul acesta, dar ce aș putea să fac astfel încât oamenii să aprecieze în continuare munca mea. Pentru că ei te știu campion și se gândesc: „Mă, trebuie să fii campion în continuare, nu mă interesează că poți sau nu poți să faci asta.” Dacă nu reușesc, pentru mulți sportivi devine o frustrare și mulți dintre ei ajung să se închidă într-o carapace. De partea cealaltă, nici oamenii nu sunt foarte înțelegători: cum au prins momentul, cum te-au taxat.
Dar dacă se întâmplă, între voi sportivii, să ajungi într-o poziție care nu ți se potrivește, cum reacționează cei din jur? Vin să te tragă de mânecă, să îți spună: „Mă, las-o baltă. Nu e pentru tine, apucă-te de altceva”?
Depinde. Mi-e greu să evaluez. Poate că unora li se spune, dar nu ascultă. Eu am încercat totdeauna să evit situațiile în care să mă trezesc cu o pălărie mai mare pe cap decât pot să port și atunci am luat lucrurile treptat, pas cu pas. Au fost momente în care am pierdut șansa de a face lucruri doar pentru că am simțit că nu sunt pregătită pentru lucrul acela. Demnitatea mea e mai importantă decât orice. Am simțul ridicolului și al penibilului și mă feresc de astfel de situații. Cu pași mărunți, încerc să ajung acolo unde doresc. Depinde, așadar, foarte mult de fiecare om în parte. Dacă cineva e prea încăpățânat, poate ajunge ușor în situații nedorite…
Cum selectezi reclamele în care apari?
Cu mare atenție. Mă uit să fie niște oameni care au avut performanțe în domeniul lor, să știu că promovăm aceleași valori: să fii cel mai bun, să fii onest, să fii corect. Am primit oferte pe care le-am refuzat, de la companii de țigări. Am refuzat, deși sumele erau frumușele, pentru că nu mi se părea o asociere de imagine potrivită. Problema mare, însă, la noi, e că reclamele nu îi ajută suficient pe sportivi. Nu ar trebui să existe campioni cu probleme financiare.
Așa-i în tenis…
Da…
