România se apropie de momentul în care cifrele nu vor mai putea fi cosmetizate prin declarații liniștitoare. Când prețurile cresc, oamenii cumpără mai puțin, iar firmele își restrâng activitatea. Din păcate, statul continuă să caute soluții, aproape exclusiv, în buzunarul contribuabilului. E un cerc vicios întreținut chiar de politicile care pretind că îl combat.
Inflația nu este doar o statistică. Înseamnă servicii la care renunți, produse pe care nu ți le mai permiți, investiții amânate și afaceri care încep să calculeze nu cum să se dezvolte, ci cât mai pot rezista. Fiecare cost suplimentar este transferat în prețul final, iar nota de plată ajunge tot la cetățean. Statul încasează, economia gâfâie, populația plătește. Până când mecanismul se blochează și nu mai are cine să plătească.
Un stat care nu-și controlează propriile cheltuieli, nu-și eficientizează administrația și schimbă regulile fiscale după inspirația momentului, nu poate cere, la nesfârșit, mediului privat să suporte consecințele propriilor eșecuri.
Companiile au nevoie de predictibilitate, nu de surprize legislative, de un partener instituțional, nu de un vânător de venituri pe termen scurt. Iar studiile de impact nu sunt hârtii de pus la dosar, după ce răul s-a produs. Sunt obligația minimă a unei guvernări responsabile. Recesiunea nu vine întotdeauna cu un anunț oficial. Uneori, intră pe ușă discret, odată cu factura la energie, cu magazinul în care cumperi mai puțin și cu antreprenorul care decide să nu mai angajeze. Iar când politicienii vor constata că au sufocat tocmai economia din care își alimentau bugetul, s-ar putea să fie prea târziu pentru încă o ordonanță de urgență.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
