Luna se micșorează treptat, pe măsură ce interiorul său se răcește, iar cercetătorii au estimat cât de mult s-a redus dimensiunea satelitului natural al Pământului în ultimele sute de milioane de ani. Analiza a peste 10.000 de falii și crăpături de pe suprafața lunară i-a ajutat pe oamenii de știință să calculeze că raza Lunii s-a redus cu aproximativ 45 de metri în ultimii 400 până la 800 de milioane de ani.

Descoperirile provin dintr-un studiu bazat pe imagini realizate cu ajutorul camerei Lunar Reconnaissance Orbiter Camera (LROC), care surprinde detalii ale suprafeței lunare. Analizând aceste imagini, cercetătorii au identificat un număr foarte mare de structuri geologice recente, formate în procesul de răcire și contracție a Lunii.

Fenomenul este legat de evoluția satelitului nostru natural, al cărui interior continuă să piardă treptat căldură după evenimentul violent despre care se crede că a dus la formarea sa, în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani.

Peste 10.000 de crăpături, identificate pe suprafața Lunii

Potrivit cercetătorilor, răcirea treptată a interiorului lunar determină contracția acestuia, un proces care influențează și scoarța de la suprafață. Pe măsură ce Luna se micșorează, crusta se fracturează și formează structuri geologice care pot fi observate în imaginile obținute din spațiu.

În cadrul noului studiu, oamenii de știință au identificat peste 10.000 de falii tinere pe suprafața Lunii. Numărul acestora a contribuit la estimarea reducerii dimensiunilor satelitului în decursul timpului.

Numărul acestor falii tinere identificate în imaginile LROC este mult mai mare decât mi-aș fi imaginat vreodată, a declarat Thomas Watters, autorul principal al studiului, geolog și cercetător emerit la Centrul pentru Studii Planetare și ale Pământului din cadrul Muzeului Național al Aerului și Spațiului al Smithsonian.

Cercetătorul a explicat că procesul de răcire și contracție continuă. Din acest motiv, se estimează că faliile deja existente vor continua să se dezvolte, iar altele noi se vor forma și în prezent.

Cum se formează crăpăturile de pe suprafața lunară

Imaginile analizate au dezvăluit mai multe tipuri de structuri geologice asociate contracției Lunii.

Printre acestea se numără escarpele lobate, formațiuni lungi și curbate care apar atunci când suprafața lunară se contractă, se fracturează și este împinsă în sus. Cercetătorii au identificat și mici creste de pe mările lunare, structuri înguste care seamănă cu niște cute pe întinderile întunecate ale suprafeței.

Aceste formațiuni oferă indicii despre modul în care s-a modificat scoarța Lunii de-a lungul timpului. Cartografierea lor îi ajută pe cercetători să reconstituie o parte din istoria geologică a satelitului natural al Pământului.

Estimarea potrivit căreia raza Lunii s-a redus cu aproximativ 45 de metri se referă la o perioadă de 400 până la 800 de milioane de ani. Aceasta nu înseamnă că Luna pierde zeci de metri din rază în fiecare an, ci că reducerea s-a acumulat treptat, pe parcursul unei perioade geologice foarte lungi.

De ce activitatea tectonică de pe Lună este diferită de cea de pe Pământ

Procesele geologice de pe Lună funcționează diferit față de cele de pe Pământ. Planeta noastră are aproximativ 15 plăci tectonice majore, în timp ce Luna nu are un sistem similar de plăci tectonice.

În schimb, satelitul natural al Pământului are o structură de tip placă unică, în care învelișul exterior formează o singură unitate, fragmentată de falii și crăpături apărute în urma contracției.

Prin urmare, aceste structuri nu se concentrează la granițele dintre plăci tectonice, așa cum se întâmplă pe Pământ, ci sunt răspândite pe suprafața lunară.

Distribuția lor oferă informații importante despre felul în care s-a răcit interiorul Lunii și despre evoluția scoarței sale. Cercetătorii au observat că unele regiuni prezintă mult mai multe falii decât altele.

Zonele cu mai puține crăpături au, potrivit analizei, o crustă lunară mai groasă. Acest lucru i-a determinat pe oamenii de știință să concluzioneze că regiunile respective sunt mai stabile.

Scoarța groasă ar fi protejat interiorul cald al Lunii

Diferențele dintre regiunile lunare ar putea explica și momentul în care s-au format numeroasele crăpături observate astăzi.

Cercetătorii sugerează că o mare parte dintre aceste structuri s-ar fi format într-o etapă mai târzie a istoriei Lunii. În primele perioade ale existenței sale, scoarța mai groasă ar fi acționat ca un strat izolator, limitând pierderea căldurii din interior.

Pe măsură ce Luna a continuat să se răcească, contracția sa a favorizat apariția și dezvoltarea fisurilor din scoarță. Identificarea și compararea acestor formațiuni îi ajută pe cercetători să înțeleagă mai bine evoluția termică a satelitului.

Studiul arată că Luna nu este un corp ceresc complet lipsit de activitate geologică. Deși nu are aceeași structură tectonică precum Pământul, răcirea sa interioară continuă să influențeze suprafața, iar faliile existente se pot dezvolta în continuare.

Analiza celor peste 10.000 de crăpături oferă astfel o imagine mai clară asupra transformărilor prin care a trecut Luna în ultimele sute de milioane de ani și asupra modului în care interiorul său continuă să se răcească și să se contracte.

Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube