România are un talent aproape pervers de a transforma o statistică într-o normalitate și apoi de a se mira că rezultatele nu se schimbă. Avem 18,2 elevi pentru fiecare cadru didactic în învățământul primar, cea mai ridicată valoare din Uniunea Europeană, într-un moment în care media europeană este de 13,3. Nu este doar o diferență de cifre. Este diferența dintre cât timp poate avea un profesor pentru un copil și cât timp îi rămâne, după ce a împărțit aceeași oră între aproape douăzeci de nevoi, ritmuri și probleme diferite.
Discutăm despre educație aproape exclusiv prin rezultate la teste, examene, clasamente și procente. Mult mai rar vorbim despre condițiile în care profesorul trebuie să producă aceste rezultate. Un copil care rămâne în urmă, are nevoie de atenție. Un copil foarte bun are nevoie să fie provocat. Un copil timid trebuie încurajat, unul agresiv trebuie gestionat, iar unul care vine la școală cu probleme de acasă are nevoie, uneori, de mult mai mult, decât o lecție predată corect. Toate acestea se întâmplă în aceeași clasă, în același timp.
Comparația europeană este și mai apăsătoare, când vezi că Grecia are doar 7,4 elevi la un cadru didactic, iar Luxemburgul 8,2. Sigur, sistemele nu sunt identice, iar o cifră nu explică, singură, calitatea educației. Dar spune ceva esențial despre resursa disponibilă pentru fiecare copil: timpul profesorului.
Grav este că România nu pare să fi înțeles încă faptul că deficitul de cadre didactice nu se rezolvă doar prin discursuri despre „meseria nobilă”. Dacă vrem profesori buni, trebuie să le oferim condiții în care să poată fi profesori, nu administratori ai haosului. Un profesor care trebuie să gestioneze, simultan, aproape douăzeci de copii nu poate compensa la nesfârșit prin vocație, ceea ce statul nu rezolvă prin politici publice.
Educația nu este o fabrică în care bagi o clasă întreagă și aștepți aceeași producție la final. Fiecare copil vine cu altă poveste, alt ritm și alte șanse. Iar atunci când un singur profesor trebuie să le țină pe toate în echilibru, primul lucru care dispare este tocmai ceea ce școala ar trebui să ofere: atenția acordată fiecărui copil.
Înainte să ne întrebăm, de ce elevii români nu performează suficient, ar trebui să ne întrebăm cât de mult timp le mai poate acorda atenție, în realitate, un profesor. Statisticile Eurostat ne dau răspunsul. Iar răspunsul nu este deloc confortabil.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
