În 2008, România avea o datorie publică de 140 miliarde lei, adică 28% din PIB, iar în 2025, vorbim de peste 1.000 miliarde lei datorie.
Trăim cu senzația că România a mai trecut prin crize și că, într-un fel sau altul, am scăpat mereu. Dar dacă privim rece cifrele și tendințele, realitatea de azi este infinit mai proastă decât cea din 2009. Și nu e vorba doar despre cifre, ci și despre cum s-au luat, sau, mai degrabă, nu s-au luat, deciziile mari ale ultimilor 17 ani.
În 2008, România avea o datorie publică de 140 miliarde lei, adică 28% din PIB, gestionabilă. În 2025, vorbim de peste 1.000 miliarde lei datorie, mai mult decât dublul procentual din PIB – 57%. Adică, în termeni simpli, ne-am împrumutat 900 de miliarde în 17 ani, dar fără să avem vreo autostradă transcarpatică, o rețea modernă de școli sau vreo universitate de top în Europa de Est.
Banii n-au fost investiți, au fost cheltuiți. În salarii, în pensii speciale, în aparate bugetare umflate. Nu am creat valoare, am întreținut dependențe. Și nici măcar n-am sprijinit producția locală, am importat frenetic, făcând consum cu etichetă străină. Astăzi, deficitul comercial cumulat din ultimii 17 ani e de 800 miliarde lei. Adică am luat bani cu împrumut, ca să dezvoltăm fabricile altora. Iar noi am rămas cu mall-urile și cu facturile.
Între 2007 și 2025, România a avut la dispoziție zeci de miliarde de euro din fonduri europene. Nu le-am folosit nici pe departe eficient. Birocrația, corupția, incompetența instituțională au mâncat aceste șanse cu lingura. Iar în 2029, robinetul se închide. Și chiar înainte de termen, riscăm blocarea fondurilor, din cauza lipsei de reforme și a pierderii credibilității în fața unei Uniuni Europene care, și ea în criză, nu mai are răbdare cu amatorismul nostru etern.
Cea mai tăcută și mai gravă catastrofă este depopularea. Peste 100.000 de tineri pleacă anual. Din fiecare generație de liceeni și studenți, jumătate visează să trăiască în altă parte. Aici nu văd viitor. Iar asta spune totul. Când capitalul uman fuge, orice plan de redresare e o iluzie. Fără tineri, fără profesioniști, fără familii care să investească și să rămână, o țară devine doar un teritoriu, nu un stat.
Cei născuți în anii ’60–’70, valul mare al „decrețeilor”, încep să iasă la pensie. Este un șoc care va pune presiune uriașă pe buget, pe fondurile de pensii, pe sistemul sanitar. Nu avem rezerve, nu avem strategii, nu avem nici măcar curajul să vorbim despre această bombă cu ceas.
2025 nu este doar mai prost decât 2009. Este mult mai periculos, spun economiștii. Atunci aveam o criză globală, dar aveam speranță, resurse umane, perspective. Astăzi avem datorii, fonduri pe ducă și o clasă politică fără viziune.
Dacă e ceva de făcut acum, este să ne resetăm complet modul în care gândim siguranța financiară. Să ne păzim familia, să ne reducem dependențele, să investim cu cap și să învățăm să trăim realist. Nu mai este timp pentru iluzii. Când nava ia apă, nu te mai întrebi cine-i vinovat, ci cauți repede colacul, pentru că România a luat apă.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
