11 C
București
marți, 21 septembrie 2021

Regele și Catedrala

Trăim un veac încins, în care nimicul strălucește precum perlele porcilor.

Ieri, românii s-au dus la vot, mai mult dintr-un impuls al urii, decât printr-un extaz al fericirii. Deh, „toate au fost la timpul lor ceva exagerat,” ne cânta odată Phoenix-ul, la ceas de seară, când ne pregăteam ghetuțele pentru sosirea Moșului.

Supraviețuim unei extravaganțe a lucrului prestabilit, decât unei certitudini a “lucrului bine făcut,” ca-n vorba celui mai scrâșnitor din dinți dintre români.

Poate că niciodată viitorul sumbru nu s-a relevat ca ieri, o zi de toamnă târzie și pe alocuri cu frig nemțesc. Așa să arate anticamera viitorului, perfid și batjocoritor numită: reziliență?

Uitându-ne la grimasa prezidențială și la dinții cabotini, cugetăm sau ședem, îi totuna, dacă se va mai naște vreodată un “apărător de țară” asemenea Regelui Mihai?

 Se spune că cei drepți au o misiune de construcție de la Dumnezeu. A fi ctitor nu e doar o stare eclesiastică. E chiar o predestinare. A fi distrugător de țară, e altceva.

Un film care m-a emoționat

Am urmărit, la trei ani de la urcarea Regelui Mihai la ce,r filmul Brândușei Armanca: “Răscrucea de lumină,” cu imagini din 6 octombrie 1946, cu ocazia târnosirii Catedralei Metropolitane din Timișoara, când ctitorul i-a pășit pentru prima oară pragul. Suveranul a adus veșmântul sacru, dar și întreg guvernul. În prezența sa s-au așezat Sfintele Moaște ale Sfântului Iosif cel Nou de la Mănăstirea Partoș.

Familia mea este legată, ca o sfântă tremie, de lăcașul de fală al bănățenilor.

Bunicul meu, în Soborul de preoți

Protopop Moise Ghilezan, în dreapta foto – 6 octombrie 1946

Buniciul meu, protopop Moise Ghilezan, a oficiat slujba de sfințire a lăcașului de cult, alături de un sobor arhieresc, tinând în mâna sfânta cruce, pe care o păstrez și azi, ca pe un odor sfânt.

Citește: revista BISERICA BĂNĂȚEANĂ din 6 octombrie 1946

Aud că lespezile Catedralei, cele udate cu sângele eroilor din Decembrie 1989, sunt aruncate undeva în afara orașului. Sigur, că noi, românii, nu suntem nemții care și din monstruosul zid al Berlinului mai păstrează azi cărămizi, pentru ca “răul să nu se mai petreacă.”

Convins că binele e purtat în noi, păstrez amintirea clipelor de teroare din ziua de 17 decembrie 1989, orele 15,30, când am găsit-o pe mama mea în locul solemnității, al sfințeniei și al credinței nepieruitoare.  Am întrebat-o “ce faci aici?” Mi-a răspuns că și-a căutat elevii și i-a rugat să plece acasă, pentru a rămâne ei, profesorii, pentru care viața nu mai e atât de importantă. M-am despărțit de ea.

 

“Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vremea eil; dărâmarea îşi are vremea ei şi zidirea îşi are vremea ei” (BIBLIA)

 

A doua Înviere a unei generații

La ora 17,00. în 17 decembrie 1989, pe treptele Catedralei avea loc măcelul, coordonat de generalul Chițac. Spre liniștea mea, am găsit-o seara acasă.

Mi-a povestit momentul Târnosirii Catedralei, numai să nu mai plec, și participarea bunicului meu în soborul de preoți de atunci. Înainte n-avea voie să-mi spună.

Făcând parte din generația care a crescut într-un cult față de Dumnezeu și de încredere în unsul său, am făcut tot ce am putut pentru a-l readuce, pentru a doua oară, pe Ctitor.

Era anul 1997, de după victoria Convenției Democratice în alegerile parlamentare și prezidențiale.

Emil Constantinescu compunea aureola  de speranță, iar Regele Mihai, nimbul de slavă al lui Dumnezeu.

Am reușit, prin Bunul și Măritul Întâi Stătător al Mitropoliei Banatului, Î.P.S. Nicolae Corneanu, să-l avem la Înviere. A doua noastră Înviere, după 1989. 

Am primit o dublă invitație: una de la Mc Donald’s (se deschidea în Piața Operei, primul „Mc”) și a doua de la Mitropolie.

Am avut onoarea să-i fi aproape Regelui, să simt aerul rarefiat al celui Mărit și bun, senzație neregăsită în prezența vreunui alt președinte (foto)

Mulțumesc tânărului liberal Daniel Precup din Șag pentru ochiul său vigilent

Mulți mi-au spus că mulțimea prezentă la procesiune a fost comparabilă cu cea din 20 decembrie 1989, când aproape tot orașul se strânsese pe Corso și Surogat.

A doua zi la Mitropolie, un domn de vreo șaptezeci și ceva de ani, aștepta cuvios. I-am spus Majestății Sale că un fost elev vrea să-i spună “Hristos a înviat!” Țin minte și acum, lumina din lumina ochilor săi: “Ioane, ce bine arăți!” Era Ion Jurchescu, fostul său coleg de clasă palatină de la București. După aproape 50 de ani, l-a recunoscut.

Se spune, pe bună dreptate, că spiritele înalte se reîntâlnesc.

Temelia unei zidiri care dăinuie

Păstrez în mașină, printre cărți, în suflet Catedrala care ne-a zidit spiritual, pe mine, pe bunicii și pe străbunicii noștri. Un loc special e păstrat pentru momentul 6 octombrie 1946, când s-a pus temelia unei zidiri dăinuitoare.

Azi, privind-o, mă gândesc cât de falnic era mărețul trecut și cât de strălucitor, ca perlele porcilor, e promisul viitor.

Oare vom mai avea vreodată vreun șef de stat, căruia mulțimea creștină să-i mângâie calea, așa cum Dumnezeu alină suferințele celor bolnavi?

Cred că purtăm în noi nostalgia, o artroză socială ce nu ne permite dinamica avântului spre necunoscut. Și nu vedem în clar, ce alții ne prefigurează mutanții, în chip de super eroi, într-o regie 20th Century?

 

Marius Ghilezan
Marius Ghilezan scrie la “România liberă” din anul 1991. Este reporterul care i-a desconspirat pe celebrul Căpitan Soare, pe Omul Negru de la Rahova, pe Aurel Moiș, “călăul din Christian Tell,” fost torționar comunist, care a trimis șapte țărani din Apateu la moarte, pentru că au refuzat să intre în colectiv. A publicat celebrele stenograme ale întâlnirii lui Mihail Gorbaciov cu Nicolae Ceaușescu. A fost primul jurnalist român post-decembrist care a stat de vorbă cu președintele SUA. Este autorul a nouă cărți.
Ultima oră
Pe aceeași temă